— Sau ştim? reveni Christa.

— Nu, habar n-am ce ştiu şi n-am voie să dezvălui. Şi ce treabă are Biblia Diavolului cu asta. Doar dacă…

Părea să se fi prins de ceva. Christa îl privi cu un interes crescând.

— Chiar în acest moment scriu o carte exact pe tema asta. Are legătură cu Codex Gigas şi cu Vlad Ţepeş. Dar de cartea asta nu ştie nimeni. Nici măcar editorul meu. E doar într-un exemplar la mine în computer.

— Poate ai dat peste ceva, aşa cum îţi stă în obicei, şi cineva nu vrea să dezvălui ce ştii. Cred că ar trebui să urmăreşti firul logic al lucrurilor.

— Să îmi fi umblat cineva în computer? Cine? Şi când? Am un firewall destul de sofisticat, construit de un prieten special pentru mine. Mi-a spus că e mai bine protejat decât CIA-ul.

— Acum unde e computerul tău?

— Sus, în cameră.

— Cel care avea interesul putea să îţi fure orice din el, oricând. Când l-ai lăsat nesupravegheat, cu un stick, sau să copieze pe un CD informaţia, sau chiar să îţi intre în computer când erai legat la internet fără să îţi dai seama, sau să îţi instaleze un dispozitiv de decodare şi de transmitere a datelor acasă, sau într-unul dintre multele hoteluri în care locuieşti temporar.

Charles o privi îngrijorat. În ciuda celor trei crime, până în acel moment avusese impresia că era opera unui descreierat care găsise un mod de a se distra cu el şi, în acelaşi timp, de a trimite poliţia pe o pistă falsă. Putea să îi fi omorât pentru orice motiv care nu avea nicio legătură cu el. În clipa aia nu mai era atât de sigur. Christa, care înţelesese la ce se gândea, îi veni din nou în întâmpinare.

— Deci ce avem? Pe cineva care ţi-a umblat în computer. Aşadar, are resurse. După care a ucis într-un mod foarte elaborat trei oameni şi a reuşit să îţi trimită mesajul că nu trebuie să faci public nimic din ce ai descoperit, că vei sfârşi ca ei. Dacă spui că subiectul cărţii are legătură cu Codexul şi cu Dracula, mi se pare cam singura explicaţie plauzibilă. Trebuie să reciteşti ce ai scris, să gândeşti lucrurile din altă perspectivă, out of the box. Să încerci să înţelegi ce anume din ceea ce ai descoperit ar putea pune pe cineva în pericol.

Charles clătina din cap şi privea în gol. Ascultând-o pe Christa, parcă îşi asculta gândurile. Brusc, se ridică în picioare. Părea că a prins un fir, că avea idee despre ce era vorba.

— Doar dacă… se opri pentru câteva clipe, apoi continuă:

— Trebuie să mă duc în cameră, să verific ceva. Şi apoi trebuie să mă schimb, să fac un duş. Trebuie să rămân la cocktail, că şi aşa toţi oamenii ăştia care au venit pentru mine nu prea au avut ocazia să mă vadă. Sper că mai vii, întrebă Charles nerăbdător să fugă la computer.

Christa înţelese că vrea să fie singur. Şi spuse că vine, dar că şi ea trebuie să se aranjeze.

În timp ce Christa şi Charles discutau despre semnificaţia celor întâmplate în ziua aceea, un spectator avizat ar fi putut vedea că pe banca din parcul central un bărbat, trecut bine de şaizeci de ani, îmbrăcat într-un pardesiu demodat de mai bine de un sfert de veac, stătea cuminte şi îi privea peste parc, prin geam. Omul avea o mapă maronie pe care şi-o aşezase pe genunchi ca un şcolar cuminte aşteptându-şi rândul la tablă. Nu răbdarea îi lipsea individului misterios care încercase să îl abordeze pe profesor în seara anterioară. Trebuia neapărat să reuşească să-i vorbească lui Charles şi să îl găsească singur şi dispus să îl asculte. Până atunci fusese imposibil din cauza nebuniei cu toată povestea de pe scări. Ştia că Baker urma să plece în după-amiaza următoare, aşa că nu mai avea decât o încercare. În timp ce îi urmărea pe cei doi cu privirea, se chinuia să găsească o soluţie pentru a ajunge din nou în interiorul hotelului fără a fi observat. Dacă ar fi avut ochi şi pentru altceva decât pentru cei doi, omul ar fi observat că Julius Henry căra un fel de geantă foarte neobişnuită, mai mult lungă decât lată şi destul de îngustă, în clădirea de vizavi de hotel. Ar fi văzut şi că acesta urcase şi că o lumină se aprinsese la primul etaj al imobilului după doar două minute. Dar ar mai fi putut vedea că un alt individ stătea chiar în spatele lui şi că nu îl scăpa din ochi nici măcar pentru o secundă. Bella îşi pusese oamenii din teren, inclusiv pe poliţistul obez, aflat pe statul său de plată, să noteze clar şi exact orice persoană ce nu făcea parte din logica desfăşurării evenimentelor – conferinţa şi autorităţile – şi care încerca să intre în contact cu el. În urma tentativei omului în pardesiu de a îl contacta pe Charles, pusese unul dintre oameni pe urmele lui. Acesta trebuia, pentru moment, doar să observe ce se întâmpla şi să raporteze.

Telefonul primit de Bella era, de această dată, mult mai binevoitor decât cel din maşină. Werner îi spuse că se achitase până atunci excelent de îndatoriri. Dar, pentru a nu-şi pierde din autoritate, adăugă că operaţiunea nu era terminată şi că încă se putea rata totul. Îi spuse că Baker nu trebuia să fie scăpat din ochi în niciun moment, că trebuia urmărit pas cu pas şi că, în situaţia în care viaţa i-ar fi pusă în vreun fel în pericol, toţi oamenii lor, inclusiv ea, trebuiau să se arunce chiar în faţa gloanţelor dacă ar fi fost cazul. Niciun fir de păr al profesorului nu trebuia să fie atins. Deocamdată. De asemenea, orice străin suspect şi neverificat care s-ar fi apropiat de el trebuia să fie interogat minuţios şi, la nevoie, eliminat. Aici intervenea inteligenţa din teren a Bellei, care se remarcase