Bella nici nu mai ştia a câta oară i se repeta acelaşi lucru. Ştia planul pe dinafară şi îşi luase toate măsurile de precauţie. Ştia că, în ciuda serviciilor pe care le adusese institutului de-a lungul anilor, un eşec în această operaţiune i-ar fi costat viaţa pe ea şi pe toţi cei pe care îi implicase. Nu avea nici măcar unde să fugă sau să se ascundă. Ar fi găsit-o şi în fundul pământului. Aşa că eşecul nu era o opţiune. Ştia foarte bine asta. Institutul nu se juca deloc când mizele erau uriaşe.

Bella nu se intimida uşor, iar pe Werner nu îl putea suporta. Îl preferase infinit mai mult pe şeful ei anterior şi îi păruse foarte rău când fusese nevoită să îl cimenteze de viu în fundaţia unei autostrăzi din sudul Spaniei.

După ce închise mobilul, Bella se îmbrăcă într-o ţinută mult mai lejeră şi se îndreptă spre casa de vizavi de hotel. Acolo, Julius Henry monta de zor ceea ce scosese din misteriosul bagaj.

După ce căută preţ de câteva minute printre dosarele din fişierul dedicat noii cărţi în laptopul lui şi nu reuşi să găsească nimic, Charles se lăsă păgubaş. Îşi spuse că era prea obosit şi că ar fi cazul să se relaxeze un pic la petrecerea din acea seară. Urma să îşi reia firul gândurilor în dimineaţa următoare. Noaptea fusese întotdeauna pentru el un sfetnic bun. Scoase din valiză hainele pe care le pregătise pentru seara aceea – smart casual, ca de obicei, cu pantaloni închişi la culoare şi sacou – şi le atârnă deasupra oglinzii din hol. Se dezbrăcă, dar în momentul în care îşi scoase pantalonii, un bileţel căzu pe covor. Recunoscu bileţelul pe care îl primise la masă în dimineaţa aceea. Mai mult plictisit decât curios, îl deschise. Pe bilet era un desen simplu, făcut din câteva linii şi cercuri, o schiţă a ceea ce părea un turn trasat din nişte perechi de linii paralele, şi altele perpendiculare care se terminau cu un fel de antene. Centrat, în partea de sus, turnul avea un ceas ascuns sub un V întors. Charles recunoscu coronamentul baroc al Turnului cu ceas din cetatea veche. Dedesubt, scria cu litere mari „Sabia este aici”.

Motivul real pentru care Charles venise la Sighişoara nu era, aşa cum intuise Christa, conferinţa de istorie. Ba mai mult, profesorul insistase ca respectiva conferinţă să aibă loc acolo, chiar dacă tema ei avea foarte puţin de-a face cu Transilvania. Apariţia lui, fără vreun motiv aparent, la Sighişoara ar fi dat de bănuit. Şi nu voia să îşi asume riscul de a pierde ceea ce căuta cu atâta înfrigurare. Îi convinsese pe colegii de la WHA, Asociaţia Mondială a Istoricilor, să organizeze acolo micul simpozion, aducând, în stilu-i caracteristic, argumente inteligente şi amuzante. Mica stratagemă îi reuşise.

Cu ceva timp în urmă, Charles fusese contactat de un individ misterios care îi spusese că avea ceva ce familia lui căuta de foarte mult timp şi că, pentru o sumă nu prea exorbitantă, ar putea să intre în posesia obiectului. Nu îi putea dezvălui la telefon despre ce era vorba, dar propuse o întâlnire între patru ochi. Felul în care vorbise individul, detaliile despre familia sa şi faptul că fusese sunat întâi pe telefonul lui de acasă, unde persoana îi lăsase un mesaj şi apoi pe cel mobil, ambele suficient de secrete şi de bine protejate pentru a nu fi la dispoziţia oricărui farsor, îl făcură să accepte. Sugeră însă că locul de întâlnire trebuia să fie public şi stabili cu acesta să fie în campusul Universităţii Princeton, unde tocmai ţinea un curs. Propuse Nassau Hall, la tigri.

Pentru Charles, ca pentru orice alt princetonian care se respectă, dar mai ales pentru unul obsedat de istorie, Nassau Hall reprezenta unul dintre locurile unde îţi puteai dori să te găseşti oricând ai fi avut timp. Clădirea, care astăzi adăposteşte birourile universităţii şi sediul preşedintelui, era încărcată de istorie şi semnificaţii. Construită în 1756 şi refăcută succesiv de mai multe ori, fusese la data terminării cea mai mare clădire din piatră din întreaga Americă şi cea mai impunătoare construcţie academică. În perioada dintre iulie şi octombrie 1783, când Princeton a fost capitala Statelor Unite timpurii, Nassau Hall a găzduit guvernul şi Congresul Confederaţiilor. Charles îşi amintea cu plăcere de copilărie când tatăl îl lăsa ore în şir să călărească tigrii din bronz de la intrarea în clădire, aduşi la Princeton de colegii lui Woodrow Wilson în 1911 şi care au înlocuit leii instalaţi tot de ei cu treizeci şi doi de ani în urmă. Tigrii aceia şi bucata de iederă pe care o sădise cu mâna lui, potrivit obiceiului într-o universitate din Ivy League, erau printre amintirile lui cele mai dragi. Multe dintre cărţile sale au prins contur şi s-au concretizat în plimbările lui prin parcul din faţa clădirii. De asemenea, Charles utiliza şi ca profesor acest procedeu al plimbării prin parc cu studenţii, gest care amintea de şcoala peripatetică a lui Aristotel din Antichitate. Marele filosof stabilise liniile directoare ale disciplinelor ştiinţifice plimbându-se alături de discipolii lui printre coloanele Liceului. Aşa că Baker găsea acest model extrem de util pentru că, aşa cum îi plăcea să spună, dezmorţind picioarele, dezmorţea şi creierul, realizând acea combinaţie unică de minte sănătoasă în corp sănătos pe care întreg sistemul universitar american o moştenise de la greci şi despre care era convins că este un procedeu foarte stimulativ pentru studenţii săi.

Individul venise la întâlnire şi îi pusese în braţe lui Charles o fotografie cu o spadă pe care acesta o credea pierdută. Colecţia de săbii începută de bunicul lui şi pentru care tatăl nu arătase niciun pic de interes fusese completată de nepot, însă un obiect pe care nu îl aveau şi de care bunicul devenise obsedat era una dintre săbiile lui Vlad Ţepeş: o primise personal cadou de la Sultanul Murad al