II-lea, în ziua în care acesta îl trimise pentru prima dată pe Tronul Ţării Româneşti. Bunicul îi transmisese obsesia lui Charles şi insistase de multe ori că el trebuia să o găsească. Îşi amintea foarte bine când vorbise ultima oară cu bunicul său. Se afla în cantonament, urmând să plece la adunarea lotului olimpic de scrimă. Telefonul acela de la bunicul lui îl alarmase în aşa măsură, încât luă primul avion către casă. Era prea târziu. Acesta dispăruse fără urmă şi pentru totdeauna. Atât el, dar în special tatăl său, încercaseră să-l găsească. Să afle ce se întâmplase cu el. Zece ani duraseră căutările. Nicio piatră nu rămăsese neîntoarsă, niciun detaliu din viaţa acestuia, de care aveau habar, neurmărit, nicio autoritate care să nu fi fost alarmată, presată, asupra căreia să nu se insiste. De prisos.

Rememorase de mii de ori acea conversaţie. O făcea şi în clipa aceea după atâţia ani. I se păruse un fel de telefon testamentar şi se temu că nu îşi va mai prinde bunicul în viaţă. Acesta insistase în toate felurile, când ferm şi răspicat, când tandru şi patetic, că Charles trebuia să îşi dedice întreaga viaţă căutării acelei spade care făcea parte din destinul lui. Care îi definea destinul, aşa cum precizase acesta.

Spada din fotografii era un obiect ciudat, dar spectaculos în acelaşi timp. Charles nu o văzuse niciodată, nici măcar în poze, însă bunicul i-o descrisese exact cum o vedea în momentul acela, în acele fotografii. Fiecare detaliu corespundea întocmai descrierii. Efortul bunicului de a o găsi se întindea pe o perioadă mai lungă de cincizeci de ani, timp în care investise o grămadă de bani, îşi crease o reţea de specialişti pretutindeni în lume, mituise muzeologi, angajase detectivi particulari şi vânători de comori, dar de fiecare dată rezultatul era acelaşi – nici urmă de ea. Ba mai mult, uneori bunicul pleca personal în locuri periculoase din lume spre a o căuta şi de fiecare dată nici el, nici tatăl său, habar nu aveau pe unde cutreiera şi dacă mai era măcar în viaţă, preţ de câteva luni la rând. Învăţat de bunicul lui şi apoi mânat de propria-i curiozitate, ajunsese unul dintre cei mai serioşi cunoscători din lume în domeniu. De multe ori mari muzee, în special case de licitaţie ca Sotheby’s sau Christie’s, Bonhams sau chiar China Guardian, sau Dorotheum din Austria, îi solicitau sfatul ori de câte ori era vorba despre arme albe – de la pumnale la spade, de la lănci la macete şi de la buzdugane la securi. Nu refuzase niciodată nicio invitaţie de acest fel, în speranţa ascunsă că, într-un târziu, sabia mult căutată va apărea. Cumpărase de multe ori pentru el, prin interpuşi, obiectele scoase la licitaţie şi ştia tot ce se putea şti despre fiecare obiect din colecţia sa. Spada lui Ţepeş nu era însă de găsit. De vreo câţiva ani renunţase să o mai caute. Ba mai mult, era convins fie că era vorba despre o legendă, fie că spada dispăruse fără urmă.

Se afla la Sighişoara pentru că individul îi spusese că spada era ascunsă acolo şi că proprietarul voia să o vândă, dar că nu o va face decât personal. Şi că responsabilitatea de a scoate spada din ţară, la limita legalităţii, i-ar fi revenit. Că îl cunoscuse, fusese în casa lor când era mic şi că era un fel de văr al bunicului său. Povestea îi păruse lui Charles cam aberantă şi trasă de păr, însă având în vedere incredibila asemănare între imagine şi descrierile clare pe care le auzise de atâtea ori, îşi spuse că trebuia să încerce. Vizitatorul nu pomenise nimic nici despre cine era persoana cu care trebuia să se întâlnească, nici unde ar fi trebuit să aibă loc întâlnirea. Îi dăduse doar o carte de vizită pe care era scris doar un număr de telefon, fără nume, fără adresă, fără orice altceva şi îi spuse că trebuia să trimită un SMS cu data în care va ajunge în oraş. Adăugase că numărul de telefon va fi deconectat imediat după aceea şi că va fi contactat de el în perioada şederii. La întrebarea pe care profesorul o puse cu privire la preţ, individul ridică din umeri, întoarse spatele şi plecă.

Aşa că, la mai bine de 24 de ore de la sosirea sa, îşi ţinuse telefonul la îndemână şi aşteptase zadarnic să fie sunat. Charles părea din ce în ce mai convins că totul fusese o farsă şi tot ce îşi dorea, mai ales după cele întâmplate, era să se facă din nou dimineaţă şi să o întindă cât putea de repede de acolo. Privi din nou biletul acela straniu şi se gândi că, poate, îi va fi învăţătură de minte să se dezveţe de aroganţa asta paronoidă de dată recentă că oricine care vrea să intre în contact neprogramat cu el o să îl enerveze sau o să îl plictisească. Mai privi o dată biletul şi se gândi dacă să meargă atunci, în toiul nopţii, sau să o lase pe dimineaţă. Decise că ziua îi adusese destule surprize şi că de vreme ce a aşteptat atât, o noapte nu mai însemna mare lucru. Împături biletul, dar văzu pe una dintre laturi o altă adnotare neobservată iniţial. Biletul fusese împăturit în patru, iar textul era scris pe partea din spate. O mână grăbită, cu un scris diferit, notase „Primeşte-l pe unchiul tău”.

Îşi aminti că omul pe care îl întâlnise la Princeton îi menţionase ceva despre un văr îndepărtat al tatălui său. Era prea mult de procesat pentru o singură zi, aşa că decise ferm să se deconecteze de la ziua aceea incredibilă şi să coboare la cocktail. Fără să ştie exact de ce, împături biletul la loc şi îl puse în portmoneul de pe masă. Se duse la duş.

Capitolul 15

La sediul poliţiei, agentul Ion Pop făcea formalităţile pentru eliberarea cadavrelor celor trei victime găsite pe scara şcolii.

— Eşti sigur că asta trebuie să facem? N-o s-o încurcăm cu toţii? întrebă comisarul scărpinându-se în