un set cu periuță de dinți pentru călătorie, pe care mi l-a cumpărat mami ieri.

Am deja periuță de dinți. Nu știu de ce mi-a luat alta. Femeia aia cumpără lucruri numai ca să le cumpere. E dezgustător.

Mă duc până la bibliotecă și dau peste fata care mi-a luat perna. Stă în continuare rezemată de zid. Îi pun periuța de dinți în pahar.

 

DE DAT: haina de vânătoare oliv a lui Gat. Cea pe care am purtat-o în noaptea în care ne-am ținut de mâini, ne-am uitat la stele și am vorbit despre Dumnezeu. Nu i-am mai dat-o înapoi.

Ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l dau înapoi. Știu asta. Dar n-am putut s-o fac. Era tot ce-mi mai rămăsese de la el.

Însă asta e o dovadă de slăbiciune și de prostie din partea mea. Gat nu mă iubește.

Nici eu nu-l iubesc – și poate că nici n-am făcut-o vreodată.

O să-l văd poimâine și nu-l iubesc și nici nu vreau haina lui.

22.

Pe la zece seara, cu o noapte înainte să plecăm spre Beechwood, sună telefonul. Mami e la duș, așa că răspund eu.

O respirație greoaie. Apoi râsete.

— Cine e?

— Cady?

Un copil, din câte îmi dau seama.

— Da.

— Aici e Taft.

Fratele lui Mirren. Ce lipsă de maniere.

— Cum de ești treaz?

— E adevărat că ești dependentă de droguri? mă întreabă Taft.

— Nu.

— Ești sigură?

— Ai sunat să întrebi dacă sunt dependentă de droguri?

Nu mai vorbisem cu Taft după accident.

— Suntem la Beechwood, îmi spune. Am ajuns aici azi-dimineață.

Mă bucur că schimbă subiectul. Îmi iau un ton voios:

— Venim și noi mâine. E frumos acolo? Ai fost să înoți?

— Nu.

— Te-ai dat în leagănul ăla din cauciuc?

— Nu, zice Taft. Sigur nu ești dependentă de droguri?

— Nici nu înțeleg de unde ți-a venit asemenea idee.

— De la Bonnie. Mi-a zis că trebuie să am grijă cu tine.

— Nu te lua după Bonnie, îi spun. Ia-te după ce spune Mirren.

— Asta zic și eu. Dar Bonnie e singura care mă crede când vorbesc despre Cuddledown, zice el. Și am vrut să te sun. Dar nu și dacă ești dependentă de droguri, fiindcă dependenții de droguri nu știu pe ce lume sunt.

— Nu sunt dependentă de droguri, piticule, îi răspund.

Deși e posibil să mint.

— Cuddledown este bântuită, spune Taft. Pot să vin să dorm cu tine la Windemere?

Îmi place de Taft. Chiar îmi place. E ușor într-o doagă și plin de pistrui, iar Mirren îl iubește mai tare decât pe gemene.

— Nu e bântuită. Doar bate vântul prin casă, spun. Și la Windemere bate la fel. Se aud geamurile răpăind.

— Este și bântuită, spune Taft. Mami nu mă crede, și nici Liberty.

Când era mic, Taft era genul de copil care credea că sunt monștri în dulap. Mai târziu, a fost convins că există un monstru marin care trăiește sub doc.

— Roag-o pe Mirren să te ajute, îi spun. O să-ți citească o poveste ca să adormi sau o să-ți cânte.

— Crezi?

— Așa o să facă. Și când ajung eu acolo, te iau să facem scufundări cu tubul de oxigen și să ne dăm cu colacul și să vezi ce vară mișto o să fie, Taft.

— Bine, zice.

— Nu te teme de bătrâna Cuddledown, îi mai spun. Arată-i tu cine e șeful acolo. Ne vedem mâine.

Îmi închide fără să-și ia la revedere.

PARTEA A TREIA

Vara numărul șaptesprezece

23.

În Woods Hole, portul din oraș, mami și cu mine lăsăm câinii să coboare din mașină și ne târâm bagajele până în locul unde ne așteaptă mătușa Carrie pe doc.

Carrie o îmbrățișează lung pe mami, înainte de-a ne ajuta să urcăm bagajele și câinii în șalupă.

— Ești mai frumoasă ca oricând, spune ea. Și slavă Domnului că ești aici.

— Ah, taci din gură, răspunde mami.

— Știu că ai fost bolnavă, îmi spune mătușa Carrie.

E cea mai înaltă dintre mătușile mele și cea mai în vârstă dintre fiicele familiei Sinclair. Are un pulover lung din cașmir. Dungile din jurul gurii i s-au adâncit. Poartă o bijuterie antică din jad care a fost a bunicii.

— Nimic atât de grav încât să nu se poată rezolva cu un Percocet și câteva înghițituri de votcă, îi răspund.

Carrie începe să râdă, dar mami se apleacă spre ea și spune:

— Nu ia Percocet. Ia un medicament care nu dă dependență, prescris de doctor.

Nu e adevărat. Medicamentul care nu dă dependență n-a funcționat.

— E cam slabă, spune Carrie.

— Din cauză că beau multă votcă, spun. Mă face să mă simt plină.

— Nu prea poate să mănânce când are dureri, îi explică mami. I se face greață de la durere.

— Bess a făcut plăcinta cu afine care-ți place ție, îmi spune mătușa Carrie.

Apoi o îmbrățișează din nou pe mami.

— Ce vă mai îmbrățișați, spun. Înainte n-aveați obiceiul ăsta.

Mătușa Carrie mă îmbrățișează și pe mine. Miroase a parfum scump, cu iz de lămâiță. N-am văzut-o de mult timp.

Ieșim din port în aerul rece, înțepător. Stau în partea din spate a șalupei, în timp ce mami se postează alături de mătușa Carrie, în spatele volanului. Îmi las mâna să alunece în apă. Îmi stropesc breteaua sacului de voiaj.

O să-l văd pe Gat în curând.

Gat, Gat al meu, care nu mai e Gat al meu.

Casele. Cei mici, mătușile, Mincinoșii.

O să aud țipetele pescărușilor, o să mănânc gogoșele și plăcintă de afine și înghețată făcută în casă. O să aud pocniturile mingilor de tenis, lătratul câinilor, ecoul propriei respirații în timp ce fac scufundări cu tubul de oxigen. O să facem focuri de tabără mirosind a cenușă.

Oare o să mă mai simt ca acasă?

În scurt timp, ne răsare în fața ochilor