insula Beechwood, profilul ei familiar ca un miraj. Prima casă pe care o văd este Windemere, cu multiplele ei acoperișuri ascuțite. Camera aceea din dreapta, din capătul îndepărtat, este a lui mami, uite perdelele ei de un albastru-pal. Camera mea dă spre interiorul insulei.

Mătușa Carrie întoarce barca pe când ne apropiem de extremitatea insulei și pot să văd Cuddledownul, arătând îndesat, ca o cutie, la nivelul cel mai de jos al terenului. Apoi un golfuleț nisipos, ascuns la capătul unor scări lungi de lemn – plaja cea mică.

Perspectiva se schimbă când înconjurăm insula către partea estică. Nu văd mare lucru din Red Gate printre copaci, însă îi zăresc stucaturile roșii. După care urmează plaja cea mare, unde se poate ajunge coborând o altă scară de lemn.

Clairmont este poziționată în punctul cel mai înalt al insulei, cu vedere spre ocean în trei direcții. Îmi întind gâtul ca să-i văd foișorul prietenos – și descopăr că nu mai e acolo. Copacii care umbreau pe vremuri curtea cea mare, în pantă, au dispărut de asemenea. În loc de casa victoriană cu șase dormitoare, veranda care înconjura întreaga clădire și o bucătărie suficient de încăpătoare încât să putem lua și masa acolo, în loc de casa în care bunicul și-a petrecut fiecare vară dintotdeauna, descopăr o clădire modernă, aerodinamică, cocoțată pe un deal stâncos. Într-o parte e o grădină japoneză, în cealaltă parte, doar stânci golașe. O casă numai sticlă și metal. Rece.

Carrie oprește motorul, ca să ne auzim mai ușor.

— Aceasta este Noua Clairmont, spune ea.

— Anul trecut abia dacă era un schelet. Și nu mi-aș fi imaginat că o s-o lase fără peluză, spune mami.

— Așteaptă să vezi cum arată în interior. Toți pereții sunt goi și ieri, când am ajuns aici, nu avea nimic în frigider, decât niște mere și o felie de Havarti.

— De când îi place Havarti? întreabă mami. Havarti nici măcar nu e un soi de brânză bună.

— Nu știe ce să cumpere. Ginny și Lucille, asta e noua bucătăreasă, fac numai ce le zice el să facă. A mâncat pâine prăjită cu brânză. Dar am făcut eu o listă enormă și s-au dus la piață în Edgartown. Acum avem mâncare pentru câteva zile.

Mami tremură.

— Ce bine că suntem aici.

Eu mă holbez la clădirea cea nouă, în timp ce mătușile stau de vorbă. Știam că bunicul făcuse renovări, desigur. El și cu mami vorbiseră despre bucătăria cea nouă când venise în vizită la noi, cu câteva zile în urmă. Frigiderul și un congelator în plus, sertarul de încălzit mâncarea și raftul de condimente.

Nu mă gândisem că o să facă praf casa. Că n-o să mai fie peluza. Nici copacii. În special arțarul imens, cu leagănul de cauciuc. Copacul ăla probabil avea vreo sută de ani.

Un val se ridică brusc, albastru-întunecat, sărind din mare ca o balenă. Se arcuiește deasupra mea. Mușchii cefei mi se contractă într-un spasm și îmi înțepenește gâtul. Mă ghemuiesc sub greutatea lui. Îmi urcă tot sângele în cap. Mă înec.

Mă cuprinde tristețea, o tristețe insuportabilă, când mă gândesc la arțarul ăla minunat, cu leagănul. Nu i-am spus niciodată copacului cât de mult îl iubim. Nu i-am dat niciodată un nume, n-am făcut niciodată nimic pentru el. Ar mai fi putut să trăiască mult și bine.

Mi se face atât de frig, îngrozitor de frig.

— Cadence?

Mami se apleacă asupra mea.

Mă întind și o apuc de mână.

— Poartă-te normal în clipa asta, îmi șoptește ea. În clipa asta.

— Ce?

— Pentru că ești. Pentru că poți fi.

În regulă. În regulă. Nu era decât un copac.

Doar un copac cu un leagăn de cauciuc, care îmi plăcea la nebunie.

— Nu face o scenă, șoptește mami. Respiră adânc și ridică-te.

Fac ce-mi cere imediat ce sunt în stare, cum am făcut întotdeauna.

Mătușa Carrie încearcă să ne distragă atenția, vorbind pe un ton vesel.

— Grădina cea nouă e drăguță, odată ce te obișnuiești cu ea, ne spune. Avem și un loc unde putem să ne așezăm la cocteiluri. Taft și Will descoperă tot felul de pietre ciudate.

Întoarce barca spre țărm și dintr-odată îi văd pe Mincinoși așteptând, nu pe doc, ci lângă gardul de lemn, bătut de vreme, care mărginește aleea ce înconjoară insula.

Mirren stă cu picioarele pe partea de jos a balustradei, dând din mâini bucuroasă, cu părul fluturându-i în vânt.

Mirren, numai miere și zahăr, curiozitate și ploaie.

Johnny țopăie pe loc și din când în când face roata.

Johnny. Argint-viu. Sudoare. Și sarcasm.

Gat, Gat al meu, odată ca niciodată Gat al meu – a venit și el să mă vadă. Stă ceva mai departe de stinghiile gardului, pe dealul stâncos care acum duce la Clairmont. Face ca semaforul, bâțâindu-și brațele după o schemă complicată, de parcă ar trebui să înțeleg un cod secret. Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.

Bine-ai venit acasă, îmi spun. Bine-ai venit acasă.

24.

Mincinoșii nu coboară pe doc când ancorăm, și nici mătușa Bess sau bunicul. În schimb, se adună cei mici: Will și Taft, Liberty și Bonnie.

Băieții, amândoi de zece ani, își trag șuturi și sar unul la altul. Taft vine în goană și mă apucă de mână. Îl iau în brațe și îl învârt. E surprinzător de ușor, de parcă tot corpul lui pistruiat ar fi făcut din zbor de pasăre.

— Te simți mai bine? îl întreb.

— Avem batoane de înghețată în congelator! strigă el. Trei feluri diferite!

— Serios, Taft. Azi-noapte la telefon erai varză rău.

— Ba nu eram.

— Ba da.

— Mi-a citit Mirren o poveste. După aia m-am dus la culcare. Fără probleme.

Îi ciufulesc părul auriu ca mierea.

— E doar o casă. Multe case par înspăimântătoare noaptea, dar