— Maşina te va duce la ambasadă. Nu cred că vrei să umbli cu sabia asta prin oraş.

— O ultimă întrebare. Două. Scurte.

Bătrânul lăsă umerii în jos ca şi când ar fi cedat.

— Bine. Dar repede.

— Consiliul. Ăştia nu ştiu nimic?

— Câte ceva. Dar nu tot. Ştiu că e ceva în Biblia aia care îi poate distruge. Însă nu au idee exact ce anume. O vor cu tot dinadinsul. De aia i-au şi înscenat şi străbunicului tău povestea cu Jack Spintecătorul.

— OK. Şi, în sfârşit, ce e cu umbra care apare de fiecare dată în apropierea perioadei de treizeci şi unu de ani? Şi mereu în preajma unei crime sau a unei morţi?

— E, de fapt, aceeaşi întrebare. Morţii sunt fie păstrători ai Bibliei, fie înscenări pentru a scoate la lumină Cartea. Până acum nu le-a ieşit. Drum bun! îi ură bătrânul, care se întoarse şi reintră în curte.

Lui Charles îi veneau întrebări pe bandă rulantă. Nu înţelegea de ce nu îi spusese nimic explicit despre umbră. Dar înţelese că întrevederea se încheiase. Şi că Sir Winston ştia mai multe. Se urcă în maşină.

Maşina opri chiar lângă gardul de siguranţă care mărginea ambasada. Charles îi mulţumi şoferului, înhăţă sabia şi, urcând câte trei trepte odată, intră în clădire. În camera care îi fusese pregătită, ca angajat temporar al ambasadei, găsi geanta de voiaj. Scoase telefonul din ea şi îl porni. Avea un mesaj de la Christa:

„Ross nu e cine crezi tu că e!”

Îl privi îndelung. Avea să lămurească şi acest lucru curând. Însă în acel moment voia să încerce ceva. Pachetul de la Praga îl aştepta, legat fedeleş, pe masă. Îl deschise.

Avusese timp destul să studieze cea de-a doua sabie în maşină. Nu semăna mai deloc cu cea pe care o văzuse sub acelaşi nume, expusă în muzeul de la Burgos. Aceea avea atât mânerul, cât şi garda prea sofisticate pentru anul în care se pretindea că a fost făcută. Charles ştia că modelul acela de spadă nu fusese fabricat înainte de 1400. Aşa că fusese întotdeauna convins că ea nu aparţinuse lui Don Rodrigo de Vivar. Cea pe care o avea în mână semăna mai mult cu o sabie de la începutul secolului al XI-lea. Era lungă cam de un metru şi avea garda simplă, în cruce, cu câteva ornamente. În centrul ei, pe lungime, era inscripţionat, pe o parte, textul deja cunoscut: „IO SOI TISONA FUE FECHA EN LA ERA DE MIL E QUARENTA”, iar pe cealaltă parte, „AVE MARIA ~ GRATIA PLENA ~ DOMINUS TECUM”, fragment din Evanghelia după Luca foarte cunoscut catolicilor. Aceste două inscripţii erau identice cu cele de pe spada din Burgos. Ca şi cealaltă sabie, şi aceasta avea cam la o treime de partea de jos, sudat, probabil, direct pe tăiş, acelaşi fel de mecanism circular, doar că lamele şi zimţii erau orientaţi un pic altfel, şi locaşurile goale erau uşor deplasate, dacă îşi amintea bine. Asta îi puse rotiţele în mişcare profesorului. De aceea se grăbise atât de mult să ajungă în cameră.

Luă sabia curbă din pachet, după ce se chinui un pic să îl desfacă. O scoase din teacă. Potrivi cele două săbii una peste alta chiar în dreptul celor două inele. Le roti un pic, astfel încât lamelele să intre fiecare în lăcaşurile libere ale fiecăreia şi învârti. Se auzi un clic. Săbiile erau perfect sudate. În jos, cele două vârfuri făceau un fel de V întors, doar că piciorul format de Caliburn era curb. Dinţii metalici cu spaţii goale între ele erau faţă în faţă. Pe sabia de Toledo erau doar doi, pe cealaltă, patru.

Charles zâmbi. „Cheia. Oţelul e cheia. Iar piatra e uşa.” Avu o revelaţie. Cum de nu se gândise până atunci?

„Caliburn. Adică Excalibur. Sabia din piatră.”

În acea clipă se convinse că piatra era exact cea circulară din sala de antrenament a casei din Virginia. Şi, în sfârşit, avea şi răspunsul la o remarcă pe care o făcuse încă din copilărie. În ciuda faptului că în părţile laterale fuseseră înfipte săbii ca într-o panoplie, niciodată o altă spadă nu fusese înfiptă perpendicular, deşi, îşi amintea perfect, şi acolo era o gaură. Trebuia să înfigă sabia în gaura respectivă. Probabil că asta sugera şi globul pământesc, străpuns de spadă, în desenul de pe perete şi care era simbolul Interpolului. Deci desenul era un soi de hartă, un fel de instrucţiune de utilizare. Oare să fi fost atât de simplu?

În momentul în care sabia făcuse clic, se mai auzi un zgomot în partea de sus a Tizonei. Charles era prea preocupat să vadă cât de bine se potriveau ca să ia în seamă zgomotul. Dar când le desfăcu pentru a le introduce din nou în tecile lor, fiecare cu câte şase blazoane desenate pe ea, era cât pe ce să scape mânerul spadei de Toledo. Văzu că în locul deschis era o hârtie îngălbenită de vreme. O despături cu nerăbdare. Nicio limbă străină, de această dată. Niciun cod. Textul era scris într-o engleză clară, cu litere normale. Citi:

Veţi trece poarta de sub frontispiciu

Voi, mâine, doar la răsărit de soare.

Răbdaţi deci pân-la ceas de auroră.

Căci e funestă orice altă oră.

În ziua lungă cum în an nu-i alta,

Când 12 bresle stau sub 12 porţi,

Sub zodiac vei spune vorba dreaptă,

180 de turnuri, măreţe odinioară, te aşteaptă.

— Ai trimis pachetul? întrebă Sir Draper în momentul în care păşea pe uşa de la intrare a camerei.

— Da, răspunse majordomul. Mai aveţi nevoie de ceva?

— Nu. Mulţumesc. Poţi pleca. Noapte bună, zise bătrânul.

Intră în cameră, fără să mai aştepte răspunsul. Câteva minute mai târziu, o maşină se auzi plecând şi o pereche de faruri lumină pentru câteva secunde peluza. Sir Winston luă o carte din bibliotecă şi se întinse comod pe canapea. Aţipise cu cartea în mână, când simţi că i se face frig. Se