Chiar şi după ce silueta ei dispare, rămân în prag şi privesc fără ţintă peisajul de afară. Pe cer nu se văd nici luna, nici stelele. În câteva case e aprinsă lumina, care se revarsă prin ferestre, la fel de galbenă şi de învechită.

  Oameni nu se văd însă, ci doar lumini, dincolo de care s întinde tărâmul umbrelor întunecate. Iar şi mai departe mai întunecată decât bezna, ştiu că se înalţă creasta ş pădurea adâncă ce înconjoară acest oraş ca un zid.

  Capitolul 46

  După ce şi-a dat seama că Nakata murise, Hoshino nu s-a mai simţit în stare să părăsească apartamentul. „Piatra de intrare” era acolo, în orice moment se putea întâmpla ceva şi, când se întâmpla, trebuia să fie lângă ea şi să reacţioneze rapid. Aceasta era sarcina lui acum, moştenită de la Nakata.

  A pornit aerul condiţionat în camera în care zăcea cadavrul, l-a reglat pe cea mai scăzută temperatură şi pe volum maxim de aer şi s-a asigurat că geamurile erau închise bine.

  Plutea un aer greu, de parcă s-ar fi scurs încet din trupul neînsufleţit.

  — Sper să nu-ţi fie prea frig, îi zise el lui Nakata, dar evident, acesta nu şi-a exprimat părerea.

  Hoshino s-a aşezat pe canapeaua din sufragerie, aşteptând să treacă timpul. Nu avea chef nici de ascultat muzică, nici de citit. Când s-a lăsat înserarea şi camera a început să se întunece, nici măcar nu s-a ridicat să aprindă lumina. Se simţea sleit de puteri şi, odată aşezat pe canapea, nu mai era în stare să se ridice. Timpul se apropia şi trecea mai departe atât de agale, încât se întreba dacă nu cumva se dădea înapoi pe furiş.

  Şi când a murit bunicul a fost tare greu, dar nu chiar atât de greu, îşi zise el. El era bolnav de multă vreme şi ştiam că nu mai avea mult de trăit. Când a murit, eram pregătit într-o oarecare măsură. Contează foarte mult dacă eşti pregătit sau nu. Dar nu e numai asta, îşi spuse el.

  Moartea lui Nakata avea ceva care îl punea serios pe gânduri.

  I s-a făcut foame şi s-a dus în bucătărie, a scos din frigider o pungă de orez congelat, cu legume şi carne, l-a dezgheţat la cuptorul cu microunde şi a mâncat doar jumătate. A băut apoi o cutie de bere. După ce a terminat de mâncat, s-a dus în camera de alături să verifice starea lui Nakata. Se gândea că cine ştie, poate reînviase. Însă Nakata rămânea la fel de mort. În cameră era frig ca în frigider. Nici îngheţata nu s-ar fi topit prea repede acolo.

  Era prima dată când petrecea o noapte singur, sub acelaşi acoperiş cu un mort. Poate din cauza aceasta se simţea neliniştit. Nu e neapărat ceva înfricoşător, îşi spuse el. Nici nu mi se face pielea de găină. Pur şi simplu nu sunt obişnuit să stau lângă un mort. Timpul se scurge diferit alături de cineva mort sau viu. Şi sunetele se aud altfel. De-asta nu reuşesc să mă liniştesc. Dar ce pot să fac? Nakata e acum în lumea celor morţi, iar eu sunt în lumea celor vii. E o discrepanţă. Hoshino s-a ridicat de pe canapea, s-a aşezat lângă piatră şi a început să o mângâie ca pe o pisică.

  — Ce ar trebui să fac? O întrebă el. Aş vrea să mă ocup de Nakata, să-l duc unde trebuie, dar nu pot până nu rezolv cu tine. Vezi în ce încurcătură sunt? Dacă ştii ce ar trebui să facă Hoshino, te rog să-i spui!

  Totuşi nu a primit nici un răspuns. Deocamdată rămânea o piatră obişnuită şi Hoshino îşi dădea seama. Putea să o roage cât voia, că la un răspuns tot nu se putea aştepta din partea ei. Însă a rămas mai departe lângă ea şi a continuat să o mângâie. A mai aruncat câteva întrebări, încercând să o îmbuneze cu ajutorul logicii. A apelat chiar şi la milă.

  Realiza că era în van, dar nu ştia ce altceva să facă. Oricum, nu la fel vorbea şi Nakata cu ea?

  „Totuşi e cam patetic să apelezi la o piatră, să o rogi să te înţeleagă”, se gândi Hoshino. „Că doar e şi vorba aia, rece ca piatra.”

  A dat să se ridice, cu gândul de a se uita la ştiri, dar s-a răzgândit. S-a aşezat la loc lângă ea, simţind că era important în acele momente să păstreze liniştea. Trebuie să ciulesc bine urechea şi să aştept. Dar aşteptatul nu e deloc punctul meu forte, îi zise el pietrei. Dacă stau şi mă gândesc, repezeala asta mi-a stricat dintotdeauna. Am făcut lucruri fără să stau să mă gândesc o clipă şi am dat-o în bară. „Eşti agitat ca pisica primăvara”, aşa îmi zicea mereu bunicul.

  Dar acum trebuie să stau potolit şi să aştept. Hai, Hoshino, rezistă! Se îndemnă el.

  Cu excepţia aerului condiţionat pornit la maxim, nu se mai auzea nici un sunet. S-a făcut nouă, apoi zece, dar nu s-a întâmplat nimic. Doar se scurgea timpul şi noaptea se adâncea. Hoshino şi-a adus o pătură din cameră, s-a întins pe canapea şi s-a învelit cu ea. S-a gândit că era bine să stea în preajma pietrei, chiar dacă dormea. A stins lumina şi a închis ochii.

  — Să ştii că mă culc, îi zise el pietrei de la picioarele canapelei. Mai vorbim mâine dimineaţă. Azi a fost o zi lungă şi lui Hoshino îi e somn.

  Aşa e, îşi zise el. Chiar a fost o zi lungă. Multe s-au mai întâmplat într-o singură zi!

  — Tataie! Strigă el tare către uşa alăturată. Nea Nakata!

  Mă auzi?

  Nici un răspuns. Tânărul a oftat, a închis ochii, şi-a aranjat perna şi a adormit. A dormit dus până a doua zi, fără să viseze, fără să se trezească nici o dată.