— Se numeşte Spem în Alium, un motet în patruzeci de părţi de Thomas Talis.

  — A fost… copleşitor.

  — Întotdeauna mi-am dorit să mă fut pe muzica aia.

  — Altă premieră, domnule Grey?

  — Într-adevăr, domnişoară Steele.

  Gem din nou când degetele lui îşi execută lucrătura magică pe umerii mei.

  — Ei bine, şi pentru mine a fost prima oară când mi-am tras-o pe muzica asta, murmur somnoroasă.

  — Hmm… tu şi cu mine, ne oferim unul altuia multe premiere.

  O spune cu o voce serioasă.

  — Şi ce ţi-am spus în somn, Chris… ăă, Sir?

  Mâinile lui se opresc pentru un moment.

  — Ai spus o mulţime de lucruri, Anastasia.. Ai vorbit despre cuşti şi despre căpşuni… că vrei mai mult… şi că ţi-e dor de mine.

  Oh, slavă Domnului pentru asta.

  — Doar atât?

  Uşurarea din glasul meu e evidentă. Christian se opreşte din masajul lui divin şi se mută în aşa fel încât stă întins lângă mine, proptit pe cot. E încruntat.

  — Ce-ai crezut c-ai spus?

  Of, la naiba!

  — Că, după părerea mea, eşti urât, îngâmfat şi că în pat nu eşti bun de nimic.

  Şănţuleţul dintre sprâncene i se adânceşte.

  — Păi, fireşte că sunt toate lucrurile astea, iar acum chiar că sunt intrigat. Ce ascunzi de mine, domnişoară Steele?

  Clipesc către el cu inocenţă.

  — Nu ascund nimic.

  — Anastasia, nu te pricepi deloc să minţi.

  — Credeam că o să mă faci să chicotesc după sex; nu aşa ai să reuşeşti.

  Buzele i se ridică într-un zâmbet şi zice:

  — Nu ştiu să spun bancuri.

  — Domnule Grey! Există ceva pe care să nu poţi să-l faci?

  Zâmbesc către el cu gura până la urechi şi el îmi zâmbeşte, la rându-i.

  — Nu, dar nu mă pricep deloc să spun bancuri.

  Pare atât de mândru de el, încât încep să chicotesc.

  — Nici eu nu mă pricep deloc la bancuri.

  — Ce sunet adorabil, murmură el şi mă sărută. Şi totuşi îmi ascunzi ceva, Anastasia. S-ar putea să fie nevoie să te torturez ca să mărturiseşti.

  Capitolul 26

  Mă trezesc speriată. Am impresia că am căzut pe nişte scări în vis şi sar repede în capul oaselor, dezorientată pe moment. E întuneric şi sunt singură în patul lui Christian. Ceva m-a trezit, vreun gând sâcâitor. E cinci dimineaţa, dar mă simt odihnită. De ce? A – e diferenţa de fus orar – În Georgia ar fi fost opt dimineaţa. Fir-ar!. Trebuie să iau pilula. Mă dau repede jos din pat, recunoscătoare chestiei care m-a trezit. Aud vag nişte note interpretate de un pian. Christian cântă. Asta trebuie să văd. Îmi place la nebunie să-l văd cântând. Goală, iau halatul de pe fotoliu şi mă duc în linişte pe coridor, îmbrăcându-mă din mers şi ascultând sunetul magic al lamentării melodioase care se aude din încăperea spaţioasă.

  Învăluit în întuneric, Christian stă în centrul unei sfere luminoase în timp ce cântă, iar părul îi scânteiază. Pare dezbrăcat complet, dar eu ştiu că are pe el pantalonii de pijama. Se concentrează şi cântă minunat, pierdut în melancolia muzicii. Îl privesc din umbră şi ezit, căci nu vreau să-l întrerup. Vreau să-l ţin în braţe. Pare pierdut, trist chiar, şi dureros de singuratic sau poate că doar muzica e atât de plină de atâta tristeţe acută. Termină piesa, se opreşte o fracţiune de secundă, apoi începe s-o cânte din nou.. Mă mişc cu prudenţă spre el, atrasă ca molia de flacără… ideea mă face să zâmbesc. Ridică privirea spre mine şi se încruntă înainte de a se uita din nou la propriile mâini.

  Of, la naiba, e supărat pentru că-l deranjez?

  — La ora asta, trebuia să dormi, mă dojeneşte el cu blândeţe.

  Îmi dau seama că e preocupat de ceva.

  — Şi tu ar trebui, spun cu mai puţină blândeţe.

  — Mă cerţi, domnişoară Steele?

  — Da, domnule Grey, te cert.

  — Păi, nu pot să dorm.

  Se încruntă din nou când o urmă de iritare sau de mânie îi traversează faţa. Pe mine? Cu siguranţă că nu.

  Îi ignor expresia facială şi cu mare curaj mă aşez lângă el pe scaunul pianului, punându-mi capul pe umărul lui gol ca să-i pot vedea degetele abile şi agile mângâind clapele. Se opreşte o clipită şi continuă până la finalul piesei.

  — Ce-a fost asta? întreb încetişor.

  — Chopin. Preludiu opus 28, numărul patru. În Mi minor, dacă te interesează, murmură el.

  — Întotdeauna sunt interesată de ceea ce faci.

  Se întoarce şi-şi lipeşte buzele de părul meu.

  — N-am vrut să te trezesc din somn.

  — Nu m-ai trezit. Cânt-o pe cealaltă.

  — Cealaltă?

  — Piesa de Bach, pe care ai cântat-o în prima noapte când am rămas aici.

  — A, Marcello.

  Începe să cânte lent şi cu luare-aminte. Îi simt mişcarea mâinilor în umeri cum stau rezemată de el şi închid ochii. Notele triste şi profund emoţionale ne înconjoară încet, cu jale, reflectându-se de pereţi. Este o piesă de o frumuseţe obsedantă, mai tristă chiar decât Chopin, iar eu mă pierd în frumuseţea tânguirii. Până la un anumit punct, reflectă ceea ce simt. Dorinţa profundă şi acută de a-l cunoaşte mai bine pe acest om extraordinar, de a-i înţelege tristeţea. Mult prea curând, piesa ajunge la final.

  — De ce cânţi doar piese atât de triste?

  Îmi îndrept spatele şi mă uit la el cum ridică din umeri ca răspuns la întrebarea mea, cu o expresie precaută pe faţă.

  — Aşadar, aveai doar şase ani când ai început să cânţi.

  Încuviinţează cu o mişcare a capului, înteţindu-şi privirea precaută. După o clipă, se hotărăşte să răspundă: