Frigul deveni tăios, iar becurile pâlpâiră până se stinseră de tot. Sir Draper începu să râdă cu poftă când casa fu învăluită într-un întuneric total. Auzi nişte paşi. Un plutit şchiopătat. Paşii se opriră. Ştia că mai era cineva în cameră cu el.

— Ai ajuns prea târziu, spuse bătrânul. De data asta eşti terminat de-a binelea. Addio sogni di gloria!{58} Vei rămâne ce eşti, pentru totdeauna. O biată umbră rătăcitoare! O să dăinuieşti mereu în limbul ăsta. Şi n-o să îţi găseşti nici puterea supremă, nici liniştea. Mor împăcat!

Nu mai apucă să zică nimic, pentru că sângele începu să îi bolborosească în gură. Când reveni lumina în casă, Sir Winston Draper privea cu ochii deschişi tavanul. Un zâmbet de om împlinit îi umplea chipul. Sub el, o baltă de sânge creştea pe măsură ce se scurgea timpul.

SFÂRŞITUL PĂRŢII A PATRA

Charles îi era recunoscător lui Sir Winston pentru biletul de la clasa întâi. Reuşi să îşi întindă picioarele şi, aşa cum făcea de obicei, hotărâse să lase ziua anterioară în pace şi să se gândească la ceva frumos înainte să adoarmă. Aprecie paharul cu whisky pe care îl primise în avion. Nu era chiar ce băuse ziua precedentă, dar era excelent. În media băuturilor lui obişnuite. Se strădui să-şi inunde mintea cu ceva aparte, încercă toate metodele pe care le mai experimentase, însă nu reuşi să adoarmă. Se foi de pe o parte pe alta preţ de o oră. Se decise să vizioneze filmul din avion. Oameni care săreau dintr-un elicopter în altul şi monştri care se băteau între ei, luând mereu forme diferite nu îl interesau defel. În cele din urmă, cedă. Luă mapa maronie şi despături bileţelul din seara de dinainte. Ştia poezia aceea de undeva. Se gândi să o caute pe Google. Răsfoi mapa în continuare. Se uită încă o dată la numerele acelea care reveneau obsesiv: 12, 24 şi 180.

Apoi scoase foaia cu oraşul acela al viitorului. Reciti poezia şi îşi aminti. La Gerusalemme liberata (Ierusalimul eliberat). Capodopera lui Torquato Tasso. Un monument al Renaşterii. Doar prima strofă. A doua fusese, probabil, adăugată ulterior sau era, în cel mai bun caz, apocrifă. Îşi aminti de un curs pe care îl ţinuse la Universitatea din Bologna. Autohtonii se mândreau cu Tasso, care studiase acolo. Fragmentul acela din poem vorbea despre o iniţiere.

„Mare prost sunt, îşi spuse el. Bologna, oraşul celor 180 de turnuri.”

Nu era defel un oraş al viitorului. Din contră. În Evul Mediu oraşul fusese un fel de minune a lumii, una dintre cele mai mari ciudăţenii ale istoriei arhitecturii. Se spunea că între secolele al XI-lea şi al XII-lea oraşul număra nu mai puţin de 180 de turnuri. Niciun istoric nu fusese în stare să explice de ce nobilii şi bogaţii Bolognei aveau această obsesie atât de mare cu turnurile. Unii au presupus că erau construite din motive strategice şi de apărare, alţii că erau un simbol al puterii. Un psihanalist opinase că exprimau o frustrare. Cei care le ridicaseră ar fi fost, pur şi simplu, impotenţi. Astăzi mai stau în picioare doar 24, dintre care cele mai mari, Asinelli şi Garisenda, au devenit simbolurile oraşului.

În ziua lungă cum în an nu-i alta

Când 12 bresle stau sub 12 porţi,

Sub zodiac vei spune vorba dreaptă,

180 de turnuri, măreţe odinioară, te aşteaptă.

Era clar. Întâlnirea avea să aibă loc la Bologna. Ziua cea mai lungă din an era cea care se mai numea şi „solstiţiul de vară”, adică 21 iunie.

„Peste două zile”, chibzui Charles.

Şi, bineînţeles, îşi aminti fără probleme că vechiul oraş medieval fusese construit ca o cetate cu 12 porţi. Din centrul oraşului plecau 12 raze ale unui cerc, care duceau la cele 12 porţi. Fiecărei porţi îi corespundea un semn zodiacal. Amprenta pe sol a cetăţii Bologna era o hartă zodiacală. „Aşadar, fiecare breslaş va fi la câte una dintre aceste porţi.” Cum mai rămăseseră în picioare doar zece dintre ele, trebuia să identifice cu exactitate unde fuseseră amplasate celelalte două. Adormi mulţumit.

„— O să mă vezi la Philippi.

—O să te văd.”{59}

Patru gheare se agăţară simultan de marginea terasei imense. Ca nişte feline, patru indivizi în combinezoane negre, cu măşti pe faţă, urcară pe corzile prinse de ghearele de pisică. Săriră cu uşurinţă peste marginea terasei. Lumina Lunii îi făcea pe cei patru să pară nişte balerini dintr-o poveste întunecată din Italia de Sud a Evului Mediu, datorită felului în care se integrau în peisajul natural al culturilor de portocali.

Intrară în casă prin uşa întredeschisă a terasei. Se despărţiră în două grupuri. Se auziră nişte urlete când se aprinse lumina. Primul dintre ei o apucă pe soţia lui Martin de păr şi o trase jos din pat. Cel de-al doilea îl lovi pe Eastwood cu pistolul în cap în timp ce acesta încerca să înţeleagă ce i se întâmpla. Fură târâţi amândoi în sufragerie, unde ceilalţi doi îi aduseră pe cei doi băieţi ai lor, de şase şi opt ani, îi legaseră de scaun şi le puseseră căluşe în gură. Fură imobilizaţi şi părinţii lor, în acelaşi fel. Unul dintre agresori aranjă pe masă un telefon mare, în aşa fel încât ansamblul să poată fi văzut de către cel de la celălalt capăt al convorbirii şi invers. Formă un număr de telefon şi îl puse pe speaker. Sună de câteva ori, timp care lui Martin îi păru o veşnicie. Într-un târziu, pe ecran, apăru mutra rânjitoare a lui Werner. Era în avion.

— Trebuia să mă tragi pe sfoară, nesimţitule? De ce n-ai convocat întâlnirea?

Martin încercă să spună ceva, dar avea gura legată. Unul dintre cei patru îi scoase căluşul.

Nu reuşi să articuleze decât un mormăit confuz. Foarte încet.

— Nu te aud, zise Werner. Unde ţi-e curajul acum? De ce