— I-am convocat, se văicări Martin.

— Te previn că nu e o glumă. Ţi-am suportat minciunile timp de cincisprezece ani. Nu vrei să mă înfurii şi mai tare. Sună-i acum, pe toţi unsprezece, de faţă cu mine, şi convoacă-i. Ai grijă ce spui.

Cel care îi desfăcuse căluşul îi întinse lui Eastwood propriul telefon. Trebui să îi elibereze şi o mână. Eastwood refuză să coopereze. Werner făcu un semn cu capul. Individul care stătea pe cealaltă parte se apropie de soţia lui Martin şi îi trase un glonţ în genunchi. Toată lumea începu să se agite. Copiii se smuceau, însă oamenii îi liniştiră când le puseră pistoalele în faţă. Femeia leşinase.

— Următorul e în cap, zise Werner. După care urmează copiii. Unul câte unul. Dar pentru ei o să folosim cuţitul.

Martin respira greu din cauza şocului.

— Calmează-te acum, muiere plângăcioasă ce eşti! adăugă Werner şi mai făcu un semn.

Unul dintre indivizi scoase un cuţit uriaş, se apropie de soţia rănită şi i-l puse la gât.

— Nu îţi spun încă o dată.

— OK, OK, opreşte-te, te rog, opreşte-te, imploră Eastwood.

Luă telefonul şi formă primul număr. Werner ascultă cu atenţie convorbirea. Când Martin termină îi spuse:

— Ai văzut că nu e aşa greu!? Mai departe!

De la aeroportul Dulles din Washington, Charles mai avea de parcurs vreo 150 de kilometri până la casa în care crescuse. Străbunicul, care o construise în 1890, alesese să se aşeze într-o zonă care se numeşte Hardy County, la vest de capitală. Charles nu înţelesese vreodată dacă o făcuse dinadins, sau dacă omul era obsedat, fiindcă localitatea cea mai apropiată de micul castel al familiei se numea chiar Baker. Era o zonă superbă, înconjurată de pădure, de dealuri şi munţi pitici, de parcuri naturale şi de pârâie repezi. Pentru Charles, fusese paradisul pe pământ.

Închirie o maşină şi, în ceva mai mult de o oră, trase în faţa casei. Se uită în jur. Nu i se părea nimic schimbat. Dădu să sune, dar uşa era întredeschisă. Se gândi că, poate, tatăl lui ieşise în grădină sau asistenta se dusese până în oraş. Maşina tatălui era parcată în faţă. Intră în holul mic şi auzi muzică în bibliotecă. O luă într-acolo. Şi aici uşa era întredeschisă. Dădu să pună mâna pe ea, însă simţi o lovitură în cap şi se prăbuşi.

Când îşi reveni, primul lucru pe care îl văzu fu tatăl lui legat de un scaun. Încercă să se mişte şi îşi dădu seama că şi el era în aceeaşi situaţie. Îl durea capul şi simţea o arsură în spatele urechii, pe gât. În faţa lui stătea, rânjind, Ross, adică Werner.

— Sper că nu te-am lovit foarte tare, dar bătrânul tău aici de faţă n-a fost cooperant defel. Din ce povesteai tu, părea mai moale.

Tatăl îşi dădu ochii peste cap şi încercă să vorbească.

— Scuze, zise Ross în bătaie de joc. Dacă promiţi că nu ţipi şi nu muşti, îţi scot căluşul.

Tatăl dădu afirmativ din cap. Werner se ţinu de cuvânt. Însă fu foarte surprins de replica bătrânului Baker, care nu îl învrednici nici măcar cu o privire, ci se adresă direct fiului său:

— Ai spus cumva despre mine că sunt papă-lapte?

Lui Ross nu îi venea să creadă.

— Nu îmi amintesc, răspunse Charles. Eşti bine? Nu ai făcut infarct?

— Infarct? Aşa ţi-a zis căţeaua care m-a sechestrat aici?

— Mă scuzaţi că întrerup mica reuniune de familie. Aţi face bine să mă ascultaţi. Altfel trag oblonul din nou, spuse Werner în timp ce ridică ameninţător bastonul din piele pe care îl avea în mână.

— Ce înseamnă asta? întrebă Charles contrariat.

Citise mesajul Christei, dar crezuse că era din nou paranoia aceea a ei.

— Înseamnă că aveţi un obiect ce-mi aparţine şi mi-a fost furat cu mult timp în urmă. Îl vreau înapoi. După aia mă car şi nu mai auziţi niciodată de mine.

— Am furat ceva de la tine? Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că străbunicul tău a adus şi ascuns aici, în casă, cu mult timp în urmă, ceva ce aparţine de drept familiei noastre. Nu te face că nu ştii! Oricum, moşul ăla cretin de la care tocmai vii ţi-a povestit totul.

După ce zise asta, Ross, alias Werner, ieşi din cameră şi reintră cu pachetul cu sigiliu de transport diplomatic al lui Charles. În timp ce îl desfăcu continuă să vorbească:

— Ingenios mod de a-l aduce în ţară. De asta mi-ai plăcut întotdeauna, eşti foarte inventiv. Găseşti soluţii acolo unde majoritatea vede fundături. OK, zise el după ce scoase săbiile şi le fixă una în alta până se auzi acel „clic”. Asta e cheia, care va să zică. Unde e Biblia?

— Nu înţeleg… încercă Charles să se împotrivească.

— Ţi-a împuiat moş Winston capul cu prostii? Ţi-a depănat povestea aia cu Dracula care a inventat o conspiraţie menită să distrugă o altă conspiraţie şi mai mare? Conspiraţia cu majuscule? Conspiraţia prin excelenţă? Cu ăia răi care domină lumea şi voi, nişte generaţii de imbecili, care vă sacrificaţi de sute de ani ca să o apăraţi?

Charles nu răspunse nimic.

— Dacă te uiţi la mine în felul ăsta, mai că mă înmoi. Nu e nicio conspiraţie.

— Şi atunci, de ce îţi trebuie cartea? întrebă bătrânul.

— Uite că a prins glas. Am auzit că n-a scos niciun sunet timp de patru zile şi acum se năpusteşte asupra unui biet vizitator. Nu e frumos! Cartea aia, în caz că n-aţi ştiut, e prima carte tipărită vreodată în lume. Costă câteva milioane de dolari.

— Vrei s-o vinzi? îl iscodi Charles.

— Ba bine că nu, răspunse Ross. M-am săturat să tot slugăresc imbecili. O tot urmăresc de nu ştiu când. O urmărea şi taică-meu, şi bunicul, şi toţi ai mei de când Jack tăietorul de curve Baker ne-a furat-o chiar din casă. Îţi dai seama de când mă pregătesc pentru momentul ăsta? Conştientizezi cât am răbdat, cât a trebuit să mă prefac, să fiu prieten cu unul ca tine, îngâmfat de bani gata? Am dispărut atunci pentru că m-am săturat