— Asta e tot? Nişte bani? întrebă Charles, care nu mai ştia ce să creadă şi îşi privea tatăl, de parcă aştepta un răspuns.

— Nu te mai uita la bătrân că, oricum, trăieşte în altă lume. Ştii ce făcea când l-am vizitat prima oară? Ia ghiceşte. Ecuaţii. Calcula cvadratura cercului. Aşa că e interesul tuturor să se termine cât mai repede întâlnirea asta penibilă. Tu o să te poţi întoarce la cărţile tale stupide, iar moşuleţul, la calculele lui, şi eu mă car din viaţa voastră.

Nimeni nu răspunse nimic.

— Să ştii că avem timp, că doar n-a venit nimeni pe aici cu zilele. Avantajele unei locuinţe izolate. Şi nici n-o să vină. Aşa că am şi timpul, şi ambiţia, şi mijloacele. Mai bine mi-o daţi de bunăvoie, decât să vă răscolesc casa centimetru cu centimetru.

— Nu-i spune nimic, zise bătrânul.

Ross sări spre el şi îl lovi cu bastonul peste faţă. Charles se mişcă în scaun.

— Ho, ho, eroule, exclamă Ross. Nu putem să-l apărăm pe tata în condiţiile în care suntem, însă putem să îl privim cum se transformă într-o masă de carne amorfă.

Lui Charles tot nu îi venea să creadă ce auzea. Încă spera să fie o glumă. Un coşmar dintre acelea pe care începuse să le aibă tot mai des.

— Nimic? Bine. Să începem, atunci.

Şi Ross se întoarse spre o gentuţă de chirurg, asemănătoare cu cele de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care o lăsase pe un scaun. În acel moment se auzi o bubuitură şi celor doi captivi începură să le ţiuie urechile. Apoi încă una. Ross se prăvăli pe podea. Sunetul împuşcăturilor fusese amplificat de ecoul special pe care îl declanşase încăperea. Cei doi priviră în direcţia din care se trăsese. Era Christa, care se repezi la Ross. Avea două găuri sângerânde în dreptul pieptului. Îl trase de picioare spre marginea camerei. Apoi îi dezlegă pe cei doi.

Charles îşi îmbrăţişă tatăl. Acesta, în afara buzei sparte, nu părea să aibă ceva.

— Eşti de la Pantofari, nu-i aşa?

Christa dădu din cap şi Charles rămase cu gura căscată. Îl întrebă pe tatăl lui:

— Ştii toată povestea asta? Nu înţeleg.

Christa îşi dădu seama că cei doi aveau multe să îşi spună.

— Vă las un pic. Presupun că nu vreţi să chemaţi poliţia, aşa că mă duc să-l îngrop undeva.

— Ia-o pe aici, îi arătă bătrânul o altă uşă. E o căsuţă cu scule acolo. Găseşti o lopată, dacă vrei.

Christa ieşi.

— Da, o ştiu, răspunse bătrânul. De asta m-am şi certat, în halul definitiv în care am făcut-o, cu bunicul tău. Avea obsesia asta cu Biblia, cu datoria noastră de a salva lumea până se mai poate.

— Şi nu crezi nimic din povestea asta?

— Nu contează ce cred eu. Important e că te-a contaminat. Cum eu nu am răspuns în niciun fel, a început să te educe pe tine, să te pregătească, aşa cum susţinea el. Am făcut atunci o înţelegere. Maică-ta murise şi eu eram praf. Am ajuns la concluzia că, rămânând în preajma ta, în halul în care eram, ţi-aş fi făcut mult rău. Prin urmare, te-am lăsat în grija lui. Nu ştiu dacă am procedat bine.

Se auzi un zgomot ca de fier, un hârşâit lung. Apoi cineva se năpusti pe uşă direct înspre Charles. Acesta îşi curbă spatele, iar când agresorul trecu de el, întinse elegant un picior. Văzu o femeie blondă, şi cam corpolentă, cum se prăbuşeşte, scoţând un urlet ca de porc înjunghiat.

Asistenta auzise împuşcăturile şi urcase din subsol, unde o trimisese Ross să caute ceva, o cale de acces spre zid, nu ştia nici el exact ce. Asistenta luase o spadă din panoplia de pe hol şi atacase. Când Charles îi puse piedică, se prăbuşise şi se înfipse exact în sabie.

Charles se aplecă asupra ei. Dar tatăl îi spuse:

— N-are rost. S-a dus.

— Mai sunt şi alţii?

— Sper că nu. Vaca asta a primit, oricum, ce merita.

— Asta e femeia cu care am vorbit?

— Da. M-a ţinut legat patru zile.

— Totuşi mi-a trimis pozele.

— Păi, aveau tot interesul să afle unde e Biblia. Noroc că nu ţi-ai amintit de sala de scrimă.

— Ba da. Dar m-am gândit că e ceva dubios şi că ar fi bine să am un plan de rezervă.

— Bravo. Eşti fiul tatălui tău, îi spuse acesta şi îl bătu cu drag peste obraz. Ca să termin, bunicul tău a zis mereu că e evident că eşti cel ales.

— Şi tu?

— Când m-am dezmeticit, era deja prea târziu. Aproape nici nu mă cunoşteai. Bunicul zicea că erai cel mai deştept om pe care îl cunoscuse. Şi cel mai bun. Însă aveai o problemă în a te dedica unei cauze până la capăt. Se plângea tot timpul că nu te puteai hotărî. Că nu voiai să îţi asumi niciun fel de responsabilitate. Şi că trebuia să îi dovedeşti că te poţi ridica la înălţimea aşteptărilor lui şi a misiunii care ţi-a fost hărăzită. Aşa că ţi-a pregătit cu minuţiozitate un fel de parcurs iniţiatic. Mi-l pregătise şi mie, dar l-am trimis la plimbare. A decis că nu eram eu cel ales.

— Ştiai că a murit de cancer? La Londra?

— Am aflat după mai mult de zece ani de la englezul ăla ucis azi-noapte. Am fost chiar şi la mormântul lui.

— Sir Draper a fost ucis azi-noapte?

— Da. Căţeaua avea un ziar din această dimineaţă, pe aici pe undeva.

Ieşi din cameră şi se întoarse cu el. Charles privi articolul de pe prima pagină din Washington Post care titra cu litere mari, roşii: „Cel mai mare istoric al lumii, măcelărit în propria casă”. Citi articolul în diagonală. Nu îi venea să creadă.

— Crezi că Ross?

Bătrânul ridică din umeri.

— Aşadar, toată povestea asta e adevărată?

— Habar n-am. Mi-a părut întotdeauna o joacă de copii. Deşi mulţi cred, aparent, contrariul. Uite, trei cadavre pe chestia asta doar în această dimineaţă.

Christa, care auzise ceva, intră brusc cu pistolul în mână. O văzu imediat pe asistenta străpunsă de o sabie şi