— Minunat, spuse ea. Tocmai mi-a crescut norma de săpat.

— Vino întâi cu noi, zise Charles.

Şi o luă spre spatele casei, spre sala de scrimă. Cei doi îl urmară. Aprinseră lumina. Încăperea, mai mult lungă decât lată, nu avea ferestre. Era clar că nimeni nu mai intrase acolo de când Charles luase ultimele săbii din panoplia de piatră pentru a le duce la colecţia lui. Se uită la piatra aceea perfect rotundă, ca o roată de caşcaval, încastrată în perete. De jur împrejurul ei erau aşezate însemnele celor douăsprezece bresle, exact aşa cum apăreau pe cele două teci ale săbiilor lui Ţepeş: stema breslei Măcelarilor, a Fierarilor, a Pescarilor, a Tâmplarilor, a Tăbăcarilor, a Olarilor, a Aurarilor, a Blănarilor, a Lăcătuşilor, a Bărbierilor, a Vinarilor şi a Vopsitorilor, toate dispuse ca orele unui ceas. În centru, la loc de cinste, erau gravate în piatră stemele breslelor Postăvarilor, Brutarilor şi Pantofarilor. Charles puse mâna în gaura de sus. Observă că e mai lată. Ridică cele două săbii unite între ele şi le împinse înăuntru. Nu se întâmplă nimic.

— Halal Excalibur, spuse el.

Tatăl zâmbi, apucă cele două săbii şi le învârti cu mare efort. Un zgomot, ca şi când un zid s-ar fi mişcat, se auzi din încăperea alăturată. Cei trei o luară într-acolo. Ocoliră casa şi intrară în pivniţa de vinuri. Peretele, pe care se afla globul pământesc cu sabia înfiptă în el şi jumătatea de text a lui Kafka, se mişcase. Era o intrare secretă. Tatăl îi făcu semn lui Charles să intre. Era o încăpere mică şi goală. Tatăl veni cu nişte lumânări pe care le luase din pivniţă. Le aprinse şi le înfipse în perete, în suporturile speciale. În mijlocul camerei, pe un piedestal, se afla o cutie maronie, din lemn. Charles trase de uşa ei. Înăuntru, o altă cutie metalică. O scoase cu grijă şi ieşi cu ea din încăpere. O puse pe masa de degustat şi căută mecanismul de deschidere. Erau trei găuri. Introduse trei degete în ele şi un mecanism împinse capacul. În toată splendoarea ei, ieşi din cutie o Biblie a lui Gutenberg.

Se făcuse linişte şi toată lumea era emoţionată. Charles se năpusti să o deschidă.

— Nu. Dacă tot e să respectăm ce a vrut bunicul tău, acum că tot am ajuns până aici, trebuie să faci asta singur, zise tatăl, o luă pe Christa de braţ şi ieşiră.

Bătrânul şi Christa stăteau de vorbă foarte aproape unul de celălalt când Charles urcă ţinând Biblia în mână. Cei doi îl priviră întrebător.

— Cel puţin Kafka n-a copiat textul din cartea asta. Simt că o mare piatră mi s-a luat de pe piept. Va trebui să plec la Bologna. Unde e cartea aia cu hărţile medievale ale Italiei?

— Presupun că pe asta o cauţi, zise tatăl şi îi întinse o hartă împăturită a Bolgnei pe care era desenat cercul zodiilor, iar în dreptul fiecăreia, numele porţii corespunzătoare.

— Un avion aşteaptă să mă ducă la Lyon, la Interpol. Aventura mea s-a încheiat, zise Christa.

— Nu vii cu mine? Să mă protejezi? zâmbi Charles.

— Rolul meu s-a terminat, spuse ea. Dar te iau cu mine. Şi ar cam trebui să ne grăbim. E mai sigur decât cu o cursă de linie. De acolo mai ai un pic până la Bologna.

— Şi să ajung cu o zi mai devreme!

— Cu câteva ore mai devreme. Şi, oricum, dacă ai lua o cursă de linie, n-ai avea zbor direct. Mă duc să termin ce am început.

Christa se ridică, dar bătrânul o prinse de braţ.

— Rămâi cu noi. Mă ocup eu după ce plecaţi. Ai tot ce trebuie acolo, în carte?

— Vrei să vezi?

— Nu acum. Îmi arăţi când te întorci.

— OK. Dacă ştiai absolut tot ce se întâmplă, poate mă lămureşti şi pe mine cu câte ceva. Am nişte piese lipsă în puzzle-ul meu.

— Dacă pot, cu plăcere.

— Aşadar, există un grup care domină lumea de pe timpul lui Vlad Ţepeş, interveni Charles.

— Ordinul Dragonului.

— Păi, eu ştiam că a dispărut.

— Se pare că nu.

— Şi ăştia sunt chiar atât de răi?

— Aşa credea bunicul tău. Şi mi se pare că aşa crede şi Christa, şi tatăl ei. Şi aşa credea şi prietenul tău care e acum în curtea din spate. Cât despre cucoana asta, falsa asistentă, ea nu cred că avea vreo părere, în general.

— Apropo, ce e cu Ross, ştiţi?

— Îl cheamă Werner Fischer, răspunse Christa, şi nu Ross nu ştiu cum, cum îl ştiai tu.

— Fetuna.

— Mă rog. E şi el un breslaş. Are şi el pe unul din Consiliu în urmărire. Şi, din câte zicea Sir Winston, şi-a făcut treaba foarte bine. Doar că, după câte se vede, a trecut în partea cealaltă. Cine ştie, le-o fi promis că le duce Biblia şi i-au oferit ceva serios în schimb. Bani. Putere. Poate chiar un loc la masa bogaţilor.

— Deci s-ar putea să nu închid cercul şi să nu reuşesc să obţin decât informaţii parţiale, de vreme ce unul dintre breslaşi lipseşte.

— Da. Depinde al câtelea e în cerc.

Charles deschise Biblia şi citi cu atenţie:

— Ultimul.

— Aşadar, îţi va lipsi chiar omul pe care l-a urmărit el. Atât. Să sperăm că informaţiile despre ceilalţi vor crea un uragan atât de mare, încât îl va înghiţi şi pe acesta.

— Tu de unde ştiai când mi-ai trimis mesajul?

— Mi-a spus comisarul. I-a făcut şi nişte fotografii. I le-am trimis lui Sir Winston, care le-a recunoscut imediat.

— Şi de unde ştim că nu sunt şi alţi trădători?

— Nu ştim, însă e puţin probabil.

— OK. Să revenim. Dracula însuşi a făcut o listă cu oamenii Ordinului şi le-a transmis-o celor douăsprezece bresle.

— Cincisprezece, preciză tatăl. Trei speciale. Dar trimisul lui, brutarul, strămoşul nostru, s-a întâlnit cu ei pe rând şi fiecare breaslă a primit doar informaţia de care avea nevoie.

— După care s-a luat decizia să se întâlnească fix la încheierea perioadei de treizeci şi unu de ani.

— Da. S-a convenit să fie la o generaţie. Au considerat că nu