— Dar avea vreo relevanţă, pe atunci, să faci publică o chestie dintr-asta?

— Pe vremea aia era vorba să îi execute pe cei din Ordin, nu să îi demaşte. Totuşi, lumea s-a schimbat şi organizaţia noastră s-a adaptat.

— Ai zis a noastră, spuse Charles.

— Probabil. Am auzit lucrurile astea de atâtea ori, încât am început să mă confund cu ele.

— Şi de ce n-ai marşat totuşi la asta?

— Fiindcă nici nu eram prea convins că era ceva adevărat şi nici nu credeam că eram eu ăla care să salveze lumea.

— Dar eu sunt?

— Bunicul tău aşa credea. Şi încep să cred şi eu că nu s-a înşelat.

— Şi oamenii ăia cum au putut să rămână în aceeaşi societate secretă atâţia ani? Pe cei din Ordin îi înţeleg. Deţineau un scop clar. Puterea. Care, aşa cum i-a zis Murad al II-lea lui Ţepeş, e darul cel mai de preţ pe care i l-a dat Allah omului. Dar ăştialalţi?

— Nu ştiu. O cauză în care să creadă. S-au crescut unii pe alţii în felul ăsta. Generaţie după generaţie. Deţineau un secret pe care nu îl ştia nimeni şi asta îi făcea speciali. Sau, pur şi simplu, au crezut că era obligaţia lor să păstreze echilibrul acestei lumi şi să o facă mai bună. Breslele au dispărut, relativ repede, după Ţepeş. Întâi au fost terorizate de breslele mari. Apoi au fost distruse de Renaştere, care era şi mai elitistă. Iar în Germania au fost măturate de Reformă. După care au devenit anacronice şi retrograde. Erau o adevărată frână în calea capitalismului care intrase tare pe turnantă.

— Şi de ce îşi luau toţi numele astea explicite? Uită-te la noi trei. Şi la Werner. Şi la Sir Winston, fie iertat!

— Nu e obligatoriu. Din câte ştiu, doar jumătate şi-au luat numele astea. Ceilalţi au nume neutre. Din mândrie, poate.

— Şi ce e cu textele alea ale lui Kafka?

— Franz Kafka a vrut să facă o cronică a întâmplărilor doar pentru iniţiaţi. Mai sunt câteva texte care trimit la asta. Aşa cum Mozart a inserat ritualuri masonice în Flautul fermecat. Tatăl lui…

— Ştiu. Era măcelar.

— Trebuie să plecăm, şopti Christa, ca şi când nu ar fi vrut să deranjeze.

Cei doi se ridicară. Charles îşi luă din nou bagajul cu el, dar tatăl îi dădu o geantă specială care învelea Biblia în aşa fel, încât dădea senzaţia unei cărţi noi.

— E mai bine să nu vadă chiar toată lumea ce e acolo.

— Am paşaport diplomatic, spuse Charles, şi nişte abţibilduri. Îi aplic chestia asta cu valiza diplomatică şi nu mă mai caută nimeni.

Ajunseră afară. Tatăl îi îmbrăţişă pe amândoi.

— A, bine că mi-am amintit. Ce e cu stema aia a Interpolului? întrebă Charles.

— Străbunicul tău a renunţat la meseria de chirurg când a venit aici. S-a făcut poliţist şi a urmărit un singur vis. Să creeze un organism internaţional care să lupte împotriva Ordinului. Ceva oficial. A făcut ce a făcut şi a inventat, şi impus, Interpolul. Logo-ul l-a pictat bunicul tău şi a fost adoptat în 1950.

— Şi ultimul lucru la care se pare că nu vrea să îmi răspundă nimeni: Ce e cu umbra aia?

Tatăl lui râse.

— Asta e o altă legendă.

— Dar e reală. Am văzut fotografii. Christa le are chiar pe telefonul mobil.

Christa dădu aprobator din cap.

— E o legendă care spune că Dracula a fost ceea ce se numeşte un întreg într-o teorie a forţelor energetice. O bilă complexă, ca să zic aşa. Un nod universal. Teoria asta seamănă cu Ying şi Yang. Binele şi răul sunt feţe ale aceleiaşi monede. Ele nu pot exista una fără cealaltă. În Ying şi Yang, nici măcar nu există o despărţire totală. Întotdeauna e un pic de alb în fiecare negru şi un pic de negru în fiecare alb. Nu există viaţă fără moarte şi începem să murim din clipa în care ne naştem. Nu există zi fără noapte. Nici sănătate fără boală, sau bucurie fără tristeţe. Recunoaştem lucrurile bune, în lume şi în viaţă, doar pentru că avem răul cu care să le comparăm. E o luptă continuă a contrariilor, dar şi o unitate a lor.

Charles vru să spună ceva, însă tatăl i-o luă înainte:

— Să nu începi din nou cu gnoza dualistă şi cu Zoroastru. Te rog! Tocmai această opoziţie totală, care lasă loc unei infinităţi de griuri, face lumea să fie atât de minunată. E o luptă continuă între bine şi rău. Tot aşa cum o organizaţie a decis să reprezinte răul, o alta a hotărât să reprezinte binele. Cât timp lucrurile stau în balanţă, precum cea figurată în simbolul Interpolului, lumea va merge înainte. Din păcate, se pare că balanţa asta e dezechilibrată acum şi îţi revine ţie misiunea de a o reechilibra.

— Şi legenda?

— Legenda spune că Ţepeş era şi Ying, şi Yang. Un om surprinzător prin inteligenţa şi modernitatea lui, dar un monstru prin cruzimea şi imposibilitatea de a simţi vreun fel de empatie pentru cineva, un sadic. La moartea lui brutarii i-au îngropat trupul şi pescarii i-au găsit capul. Împreună le-au mutat şi îngropat la Mănăstirea Comana. Legenda mai spune că la trei zile după aceea, spiritul malefic, reîntregit de capul care lipsea, a ieşit din mormânt sub forma unei umbre şi că a rătăcit multă vreme prin lume până a găsit un corp pe care să-l posede. Şi tot legenda mai zice că Ţepeş a mai ascuns un mesaj. De fapt, partea lui benefică l-a ascuns de cea malefică. Un mesaj pe care numai cel în care umbra stă temporar îl poate recunoaşte şi descifra. Dar dacă persoana asta locuită de umbră citeşte acel text, atunci îşi întregeşte puterile întunericului.

— Şi care sunt alea?

— Nu ştiu. O variantă e că îi poate transforma şi pe alţii în vampiri. Sau că îşi poate găsi, în sfârşit, liniştea şi nu va mai trebui să rătăcească din corp în corp.

— Adică să