— Cam aşa. Sau să se poată manifesta şi ziua, nu numai noaptea. Însă astea sunt toate poveşti de speriat copiii la culcare. Du-te acum.

— Mă duc. Cineva mi-a spus că Bram Stoker a făcut parte dintr-un Ordin, „Zorii Aurii”, şi că a fost plătit să inventeze povestea cu vampirul pentru a stârni panică.

— Cine poate şti? Poate că era locuit chiar el de umbră. Haide, du-te odată!

Charles se urcă în maşină cu Christa şi porni spre aeroport. Tatăl lui rămase mult timp să se uite după el, chiar şi după ce maşina dispăruse de mult de la orizont. Într-un târziu, se întoarse în casă. O târî şi pe asistentă în grădină.

Bulagnna, cum e numit în dialectul local, era unul dintre locurile pe care profesorul Charles Baker le cunoştea cel mai bine. Fusese invitat de multe ori să ţină cursuri la universitatea care deţinea primatul în lume, dacă n-o punem la socoteală pe cea din Maroc, numita al-Karaouine, dar care nu era o universitate în stil european, ci, mai degrabă, o „madrasa”. O şcoală islamică. Lui Charles îi plăcea să meargă, ori de câte ori avea ocazia, în acest Templu al educaţiei, înfiinţat în 1088, şi să calce pe urmele lui Dante, sau ale lui Copernic, Erasmus din Rotterdam sau Petrarca.

De această dată, pentru prima oară, nu se afla în orăşelul italienesc din motivele obişnuite. Călătorise cu avionul mai mult de douăsprezece ore până la Lyon şi dormise aproape tot timpul după care, câteva ore mai târziu, se urcase într-o cursă Alitalia până la aeroportul Marconi din Bologna. Se despărţise de Christa cu multă afecţiune, cerându-şi încontinuu scuze pentru suspiciunea cu care o tratase.

Tot pentru prima oară în viaţa lui, Charles simţea o responsabilitate uriaşă pe umeri. Bunicul lui avusese dreptate. Întreaga lui viaţă luase totul cu mare lejeritate. Dar în acele momente parcă îi dispăruseră în întregime cinismul şi acea tendinţă specifică doar minţilor luminate de a privi uşor ironic, de la distanţă, tot ce îl înconjura.

Primul lucru la care recurse când ajunse la aeroport fu să ia un taxi şi să îi ceară şoferului să îi facă turul celor zece porţi antice ale oraşului. Două dintre ele fuseseră distruse, aşa că Charles ţinu să viziteze şi locul în care se găseau acestea odinioară: Porta Sant’Isaia şi Porta San Mamolo, pentru a vedea unde urmau să se desfăşoare întâlnirile. Apoi se gândi că trebuia să mănânce ceva şi să se cazeze într-un loc strategic. Nu ştia care era ordinea în care trebuia să viziteze porţile, aşa cum nu ştia de unde să înceapă.

Decise că una dintre porţile dispărute era un punct bun de plecare, deoarece acolo credea el că îi va fi, probabil, cel mai greu să identifice persoana pe care trebuia să o întâlnească. În locul Porţii San Mamolo sau D’Azeglio se înălţa un hotel mic de trei stele numit, cum altfel, „Hotelul Porta San Mamolo”. Aici îşi stabili cartierul general. În acea zi nu îi păsa că stătea în cel mai urât hotel în care locuise vreodată. Poarta cu pricina fusese construită în secolul al XIV-lea şi demolată în 1903. La fel ca şi Porta Sant’Isaia, numită şi Porta Pia, însă clădită ceva mai târziu. Se gândi că pe vremea lui Ţepeş această poartă nu exista încă şi că, probabil, locurile de întâlnire fuseseră schimbate la un moment dat, şi că se prevăzuse acest lucru. De aceea nu era pomenit nimic despre ele în Biblia lui Gutenberg.

Se aşeză la mica masă din cameră şi deschise pentru prima oară harta zodiacală dăruită de tatăl lui.

Oraşul medieval fusese construit pe trei cercuri concentrice, dintre care cel mai mare era un cerc zodiacal cu centrul în Piazza Maggiore, piaţa centrală a oraşului. Întâi primul cerc, numit „La Cerchia di Selenite”, după mineralul din care erau confecţionate blocurile din piatră ale vechiului zid. Nimeni nu ştie, cu exactitate, când a fost clădită acea parte. Istoricii nu reuşesc să se înţeleagă dacă zidurile au fost ridicate de Teodoric în secolul al V-lea, de bizantini în secolul al VI-lea, sau de longobarzi în al II-lea. Cert e doar că bizantinii au împărţit oraşul vechi, acest prim cerc, în douăsprezece sectoare pe care le-au numit „Horae”, adică ore, din raţiuni practice. O dată la douăsprezece ore, locuitorilor fiecărui sector le venea rândul să stea de gardă la zidurile cetăţii. Aici au fost ridicate, iniţial, nişte porţi care nu trebuie confundate cu cele douăsprezece din al treilea cerc. Piazza di Porta Ravegnana, unde se află astăzi Pallazzo dei Drapieri, e pe locul uneia dintre cele şapte porţi vechi care nu mai există în prezent.

Un al doilea cerc de ziduri, numit „La Cerchia del Mille”, care avea o lungime de 3,5 kilometri, a fost construit undeva prin secolul al XI-lea. Şi aici existau alte optsprezece porţi, dispărute şi ele, mai puţin patru ale căror rămăşiţe au fost înglobate în clădiri.

În fine, al treilea cerc, cel care lega porţile pe care le căuta Charles şi figurau pe harta respectivă, numit „La Circla”, era cel construit după planurile cercului zodiacal, chiar dacă oraşul ajunsese să aibă o formă poligonală şi nu rotundă.

În Biblie nu erau numite porţile şi nici semnele zodiacale. Erau trecute doar, în ordine, breslele pe ai căror reprezentanţi Charles trebuia să îi întâlnească.

Măcelari

Fierari

Tâmplari

Tăbăcari

Olari

Aurari

Blănari

Lăcătuşi

Vinari

Bărbieri

Vopsitori

Pescari

În dreptul fiecărui nume era figurat blazonul breslei respective.

Apoi mai era trecut acolo primul cuvânt care trebuia să funcţioneze drept parolă de deschidere şi care era „Cancer”, în latină semnul zodiacal al Racului. Charles verifică ce poartă corespundea pe harta zodiei Racului şi descoperi cu bucurie că era chiar Porta San Mamolo, unde trăsese el. „Ce coincidenţă, îşi spuse. Să mă opresc chiar unde trebuie să încep!” Era convins că parola pe care o va primi de la primul breslaş cu care se va întâlni va fi un alt semn