zodiacal şi tot aşa. Spera că erau în ordine. Se gândi că dacă totul decurgea normal, era destul de uşor de descifrat de către oricine ar fi ştiut primul cuvânt. Studie cu atenţie harta şi cercul suprapus şi se hotărî că va pleca devreme în dimineaţa următoare, având în vedere că poezia, cel puţin acea parte despre care ştia sigur că îi aparţinea lui Tasso, vorbea despre răsărit de soare, „căci e funestă orice altă oră”. Cum abia se făcuse ora 16.00 şi nu avea de gând să se închidă în acea cameră, care îi semăna cu o celulă de închisoare, se hotărî să se ducă să vadă Palazzo dei Drapieri.

Centrul Bolognei era mic, aşa că făcu o plimbare de vreo douăzeci de minute spre Piazza di Porta Ravegnana. Pe balconul palatului văzu fluturând bucata de pânză pe care era imprimat blazonul Postăvarilor. Se gândi că, probabil, un strămoş al lui fusese chiar în incinta acestui palat la întâlnirea care pusese în mişcare întregul complot sau mai degrabă, îşi zise Charles, anticomplot. Intră în librăria de la parterul ei. Mâncă şase cupe cu cea mai bună îngheţată din lume, cea artizanală italiană şi, ajuns în dreptul unui magazin de genţi, îşi dădu seama că, dacă ceea ce va primi vor fi teancuri de documente, nu avea niciun fel de soluţie să le transporte pe toate. Aşa că îşi cumpără un rucsac de dimensiuni medii. O geantă foarte mare ar fi atras o atenţie nedorită. Şi bănuia că un rucsac îi va uşura mersul pe jos.

După care se duse direct la hotel şi se trânti în pat. Nu înainte să verifice când avea să răsară soarele în Italia, în cea mai lungă zi a anului. Găsi doar Roma pe internet. Soarele urma să răsară la 4 şi 33 de minute şi să apună la 19 şi 50 de minute. „Ce zi, reflectă el. Mai mult de şaisprezece ore. Ziua cea mai lungă!”

Capitolul 133

Sări din pat la ora trei. Apucase să aţipească în reprize. Spre surprinderea lui, nu visase nimic. Se bărbieri în faţa oglinzii, dar când întoarse capul observă ceva colorat în spatele urechii. Îşi aminti de arsura pe care o simţise când Ross îl lovise în cap. Se uită cu atenţie la tatuajul cu dracul din Codex Gigas. Era identic cu cel pe care îl aveau pe gât victimele de la Sighişoara. Aşadar, Ross îi ucisese pe toţi acei oameni? Se decise să gonească gândul. Avea ceva mult mai important de făcut, iar Ross fusese împuşcat de Christa. Duse mâna la gât şi începu să frece locul. Tatuajul se ştergea. Greu, dar se ştergea. Se vârî sub duş, însă avu parte de o serie de duşuri scoţiene, pentru că apa din acel hotel trecea cu mare uşurinţă de la o temperatură extremă la alta, de parcă un copil mic şi obraznic se juca astfel cu robinetul.

La 4 şi 20 de minute aştepta în faţa hotelului să apară cineva. La un moment dat, un individ în costum negru se ivi din josul străzii. Se opri puţin mai la dreapta, vizavi de uşa din fier forjat a hotelului. Avea prinsă în piept o insignă mare, albă. În mâna stângă ţinea un pacheţel negru. Individul îşi sprijini un picior de perete, iar când îl văzu pe Charles apropiindu-se, duse mâna dreaptă la buzunar şi îşi pipăi revolverul. Trase de cocoş în spate şi îl armă. Charles se opri în faţa lui, nu fără să observe forma unei ţevi de armă în buzunarul acestuia. Studie cu atenţie insigna individului şi văzu figurate pe ea un cuţit şi un satâr încrucişate. Era una dintre variantele de logo ale breslei Măcelarilor. Spuse şoptind „Cancer”. Individul îi întinse pachetul, zise la rândul lui, suficient de clar pentru ca Baker să înţeleagă, „Consolatio” şi dispăru de unde venise. Charles rămase un pic nedumerit, deoarece se aştepta ca următoarea parolă să fie „Leu”, de vreme ce la stânga lui, cum stătea cu spatele la hotel, urma poarta aşezată în zona zodiei Leului, sau „Gemeni”, fiindcă în dreapta urma sectorul dedicat acestei zodii.

„Aşadar, nu e atât de simplu”, îşi spuse Charles care înaintă, din precauţie, în susul străzii şi, când se asigură că strada era pustie şi nu îl urmărea nimeni, deschise micuţa borsetă primită. Înăuntru era o cutie neagră de dimensiuni normale pentru un hard extern. Deci informaţia era stocată pe un suport electronic. Probabil că un CD sau un stick de memorie ar fi fost prea mici. Se întrebă cât de mare era capacitatea hardului, dar nu găsi nimic scris pe acesta. Îi dădu drumul în rucsac, pe care Biblia lui Gutenberg îl făcuse deja să îi atârne greu în spate. Nu avea curajul să o lase la hotel, aşa că singura soluţie, la care se putuse gândi, fusese să o ia cu el la plimbare.

Îşi consultă lista din buzunar şi porni GPS-ul de pe telefon. Îl setă pe „pieton” şi se uită la rutele înspre cele două porţi. Urmau Fierarii. Însă nu scria nicăieri care era poarta la care i-ar fi găsit pe aceştia. Decise să o ia spre dreapta, spre Porta Saragozza. Drumul mai scurt era pe tot felul de străzi întortocheate, iar unele dintre ele se înfundau în moduri neaşteptate. Îi fu foarte incomod să alerge cu telefonul mereu în faţa ochilor, aşa că decise să iasă pe şoseaua care ocolea întreg oraşul vechi. Înaintă pe Vicolo del Falcone, o luă la stânga pe Via Pagletta şi ajunse într-o piaţetă. La stânga şi la dreapta se deschidea strada care înconjura oraşul vechi. Făcu la dreapta pe Viale Antonio Aldini şi începu să alerge. Trotuarul era foarte strâmt aşa că o luă de-a dreptul pe carosabil. Fu cât pe ce să fie lovit de o maşină. Şoferul claxonă şi se apucă să îi urle un „Vafancullo, stronzo”,{60} prin urmare, traversă strada şi o luă pe scuarul central care despărţea cele două sensuri de mers şi începu să prindă viteză. Era convins că trebuia să