Continuă să alerge preţ de un kilometru şi văzu de partea cealaltă a drumului poarta. Se opri un pic să îşi tragă sufletul şi, chiar în locul unde bulevardul cotea la dreapta, traversă. În faţa porţii din cărămidă roşie, aşezată pe trepte, o femeie între două vârste răsfoia o revistă. Charles îi recunoscu insigna din piept. Se apropie cu viteză de ea şi se opri exact în faţa femeii, încercând să îşi recapete suflul, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Insigna ei avea însemnele breslei Olarilor. Privirile li se întâlniră, dar Charles nu mai aşteptă reacţia femeii, ci o luă din nou la alergat. Poarta care urma era una dintre cele două care nu mai existau, de fapt, Porta Sant’Isaia. Văzu pe telefon că drumul era drept şi că trebuia să o ţină tot înainte mai mult de jumătate de kilometru. Şoseaua se numea începând din acel punct Carlo Pepoli.

Când, într-un sfârşit, ajunse în intersecţia unde fusese amplasată poarta, se uită în jur. Se luminase de-a binelea, dar intersecţia nu era încă foarte circulată. Încercă să identifice pe cineva care să corespundă măcar în vreun fel imaginii pe care şi-o făcuse despre cum ar trebui să arate omul pe care îl căuta. Într-un final, observă un individ, urcat pe o bordură care împărţea Via Sant’Isaia în două. Meşterea ceva la lanţul unei biciclete. „E prea devreme pentru aşa ceva”, îşi spuse Charles şi o luă într-acolo. La un moment dat, dintr-o anume poziţie, văzu insigna lucind. Se apropie. Omul avea în piept însemnul Vopsitorilor.

Dezamăgit, se puse din nou în mişcare. La şase sute de metri mai în faţă găsi poarta San Felice şi pe reprezentantul Vinarilor. La alţi şase sute de metri găsi Porta delle Lame, unde reuşi să îl identifice pe reprezentantul breslei Tăbăcarilor, iar la încă un kilometru, Porta Galliera. Se opri acolo, pentru că nu văzu pe nimeni. Aceasta era poarta cel mai bine conservată dintre toate, chiar dacă nu era vorba de cea originală, fiindcă fusese reconstruită, iar la un moment dat, fusese adăugat, lipit de ea, un castel. În prezent a rămas doar o mică aripă a sa, iar poarta era gangul prin care, odinioară, se intra în această clădire, paraşutată parcă în Piazza 20 Settembre. Se uită în jur, dădu ocol porţii, îşi făcu de lucru prin piaţă, plecă şi se întoarse. Nimeni. Atunci se gândi că, probabil, nimerise poarta la care ar fi trebuit să fie reprezentantul Pescarilor. Şi, dacă era adevărat că respectivul fusese Ross, sau Werner, însemna că exista o explicaţie. Se întrebă dacă nu cumva era prea târziu. Îl înjură printre dinţi pe cel care făcuse traseul şi amestecase porţile ca pe nişte cărţi de joc. Apoi se gândi că, probabil, distanţele trebuiau parcurse călare în acea vreme, aşa că nu era mare lucru. Calculă în minte de câte ori trebuia să facă turele respective şi îşi dădu seama că ar fi trebuit să îşi noteze ce breaslă era la fiecare poartă. Făcu un efort să şi le amintească pe cele pe la care trecuse. Reuşi, într-un final, şi le notă în carneţel.

Cum alergase deja patru kilometri şi condiţia fizică nu mai era cea din urmă cu câţiva ani, îşi spuse că oamenii aceia n-au altă treabă decât să îl aştepte pe el, aşa că intră într-o cafenea care tocmai se deschidea, dădu pe gât o sticlă cu apă şi mai luă două în rucsac.

Mai făcu vreo şapte sute de metri până la Porta Moscarella, unde dădu de Blănari, şi încă vreo şase sute până la Porta San Donato unde, în sfârşit, identifică insigna Fierarilor. Îi spuse „Consolatio” fetei în mini care lingea de zor o acadea şi nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. Primi un alt hard disk şi o nouă parolă: „Peccatorum”. „Consolatio Peccatorum, îşi spuse el. Consolare păcătoşilor.” Ţepeş avea umor. Încurajat de faptul că obţinuse al doilea pachet, se îndreptă revigorat spre Porta San Vitale. Cum următorii erau Tâmplarii, îşi consultă notiţele şi îşi dădu seama că nu îi găsise încă. Se gândi că, odată închis cercul, îi va fi mai uşor. Fierari la San Donato şi Aurari la o jumătate de kilometru mai sus, la San Vitale. Străbătu în fugă Viale Giambattista Ercolani, dar nu înainte de a se opri la o benzinărie Q8, unde trebui să plătească pentru a utiliza o toaletă îngrozitor de murdară.

Sub ogiva imensă a Porţii Maggiore dădu de Gian Maria Legnaiolo, ginerele lui Visconti, care îi înmână toate secretele lui Charles ştiind foarte bine că îşi desfiinţa socrul şi toate afacerile familiei sale adoptive. Parola pe care o primise de la acesta era „Processus”. „Ha, chibzui vesel Charles, pariez că parola următoare e Luciferi.” Chiar îi trecu prin minte să sară la poarta următoare şi să zică parola pe care era sigur că o ghicise, să ia hardul următor de acolo şi apoi să se întoarcă la cel de dinainte. Dar se mai înşelase o dată în acea dimineaţă când fusese sigur că parola care îi urma „Racului” trebuia să fie o zodie apropiată şi perspectiva de a lua un glonţ în ţeastă şi de a umbla ciuruit prin Bologna nu i se păru foarte ofertantă.

Aşa că porni spre poarta San Stefano. Alţi şapte sute de metri. Ghicise parola. Era titlul unei lucrări celebre din secolul al XIV-lea, intitulată Consolatio peccatorum, seu Processus Luciferi contra Jesum Christum scrisă de Jacobus Palladinus de Teramo, pe atunci episcopul Florenţei. Lucrarea aceea ciudată era înscenarea literară a unui proces în care Diavolul îl dădea în judecată pe Iisus pentru că în drum spre Rai a trecut prin Iad, unde, pare-se, avea interzis. Regele Solomon era judecător, iar Moise avocatul lui Iisus. Bineînţeles, Lucifer pierde procesul, însă la recurs câştigă dreptul de a intra în posesia totală, atât a trupurilor, cât