A doua zi pe la şapte, cum s-a trezit, s-a dus imediat în camera alăturată să vadă ce făcea Nakata. Aerul condiţionat împrăştia cu zgomot în cameră un vânt rece. Nakata rămânea mort, învăluit în aerul rece. Prezenţa morţii se simţea în cameră şi mai puternic şi mai apăsător decât cu o seară în urmă. Era livid şi avea ochii închişi într-un mod rece şi sobru. Nici vorbă să reînvie, să deschidă ochii şi să zică „îmi pare rău, domnule Hoshino, că am dormit atât de mult. Vă rog să mă scuzaţi. Nakata se ocupă mai departe de tot”, apoi să rezolve el cum trebuie problema pietrei de intrare.

  E mort de-a binelea şi ăsta e un adevăr de neclintit, îşi spuse tânărul.

  Tremurând de frig, Hoshino a ieşit din cameră şi a închis uşa. S-a dus în bucătărie, şi-a făcut cafea la filtru şi a băut două ceşti. Şi-a prăjit apoi nişte pâine şi a mâncat-o cu unt şi cu gem. A rămas apoi pe scaunul din bucătărie şi a fumat câteva ţigări, uitându-se pe fereastră. Norii dispăruseră î cursul nopţii, iar în spatele ferestrei se întindea acum u cer albastru, de vară. Piatra era tot la picioarele canapelei Stătea acolo ghemuită, fără să doarmă, fără să fie trează A încercat să o ridice şi a săltat-o fără efort.

  — Hei! Îi zise el vesel. Eu sunt, Hoshino, vechiul tău prieten. Mă mai ţii minte? Se pare că şi azi o să stăm împreună.

  Piatra rămânea la fel de mută.

  — Ei, nu-i nimic. Ce dacă nu mă mai ţii minte! Avem o grămadă de timp să petrecem în voie împreună.

  S-a aşezat lângă ea şi, mângâind-o cu mâna dreaptă, se întreba ce ar putea să discute cu o piatră. Nu mai stătuse niciodată de vorbă cu o piatră, aşa că nu îi era chiar uşor să găsească subiecte potrivite de conversaţie. Nu putea nici să abordeze o temă prea complicată la primele ore ale dimineţii. Ziua era lungă şi era bun orice subiect lejer care îi venea în cap.

  După ce s-a gândit o vreme, s-a hotărât să vorbească despre femei, despre toate femeile cu care se culcase până atunci. Dacă se limita la cele pe care ştia cum le cheamă, nici nu erau prea multe. Hoshino le-a numărat pe degete.

  Şase. Dacă le pun şi pe cele pe care nu ştiu cum le cheamă, ar fi mai multe, dar hai să le omit de data asta, se hotărî el.

  — Cred că n-are nici un sens să mă apuc să-i povestesc unei pietre despre femeile cu care m-am culcat, spuse el.

  Poate că nici tu nu vrei să auzi toate astea aşa de cu dimineaţă, dar habar n-am despre ce altceva să vorbesc. Şi poate îţi prinde bine şi ţie să mai auzi câte o poveste mai relaxată din când în când. Aşa, pentru viitor.

  Parcurgând firul amintirilor, Hoshino a povestit întâmplări pe cât putea de concrete şi detaliate. Prima a fost în liceu, pe când umbla cu motocicleta şi făcea tot felul de prostii. Era cu trei ani mai mare decât el şi lucra într-un bar. O perioadă scurtă chiar au locuit împreună. Însă fata lua relaţia lor foarte în serios şi îi spusese chiar că nu poate trăi fără el. Când a început să-l piseze că o sună părinţii şi o ceartă, i s-a făcut lehamite şi, cum tocmai termina şi liceul, a lăsat baltă totul şi s-a înrolat în Forţele de Apărare.

  Imediat după înrolare, l-au trimis la o garnizoană din Yamanashi şi atunci s-a încheiat povestea cu ea. Nu a mai văzut-o niciodată.

  — Lehamite, ăsta e cuvântul cheie în viaţa mea, îi explică el pietrei. Cum se complică puţin treaba, spăl putina. Nu e lucru de mândrie, dar la asta sunt iute de picior. Până acum n-am dus niciodată ceva până la capăt. Asta e problema mea.

  Pe a doua fată o cunoscuse în apropierea garnizoanei din Yamanashi. Într-o zi când avea liber, o ajutase să-şi schimbe anvelopa de la motocicleta ei Suzuki Alto şi aşa se împrieteniseră. Era cu un an mai mare decât el, elevă la şcoala de infirmieri.

  — Era o fată foarte simpatică, îi spuse el pietrei. Avea sâni mari şi era sufletistă. Ii plăcea şi chestia aia. Eu aveam doar nouăşpe ani şi când ne vedeam stăteam numai în aşternuturi. Numai că era incredibil de geloasă şi dacă trecea o zi în care eram liber şi nu mă vedeam cu ea, începea cu pisatul: unde ai fost, ce ai făcut, cu cine te-ai văzut. Mă bombarda cu întrebări şi chiar dacă îi răspundeam sincer, nu mă credea. Până la urmă, de-asta ne-am despărţit. Cred că am fost împreună cam un an… Nu ştiu cum eşti tu, dar eu nu suport să mă piseze cineva la cap cu întrebări. Mi se pune un nod în gât şi mă deprim tot. Aşa că am tulit-o. Asta era bine în armată, că dacă era ceva, puteam să mă pitesc la unitate până se mai calmau lucrurile. Iar ele nu pot să facă nimic. Dacă vrei să o rupi frumos cu o femeie, cel mai bine e să intri în armată. Să ţii minte asta. Bine, e nasol şi când te pun să sapi tranşee şi să stivuieşti saci cu nisip.

  Spunându-i pietrei tot ce-i trecea prin minte, Hoshino a realizat câte lucruri neserioase făcuse în viaţă. Dintre cele şase fete cu care fusese împreună, cel puţin patru erau simpatice (celelalte două aveau probleme de personalitate, obiectiv vorbind). Fuseseră drăguţe cu el. Chiar dacă nu erau neapărat frumoase de picau, toate erau totuşi drăguţe.

  Se şi culcau cu el cât voia. Nu se plângeau nici când nu avea chef de preludiu şi sărea peste el. În zilele libere îi făceau de mâncare, îi dădeau cadouri de ziua lui, îi împrumutau