bani când aştepta să-i vină leafa (pe care nu-şi amintea să îi fi dat vreodată înapoi) şi nu cereau nimic în schimb. Iar el nu le-a mulţumit niciodată. Credea că i se cuvine totul.

  Când era împreună cu o fată, nu se culca decât cu ea. Nu înşelase niciodată pe nimeni. La capitolul acesta se purta cum trebuie. Însă cum se plângeau de ceva, cum protestau aducând argumente solide, deveneau geloase, îi sugerau să pună bani deoparte, aveau periodic câte o uşoară criză de isterie sau începeau să vorbească neliniştite despre viitor, gata, la revedere! Cel mai important lucru pentru el era să nu aibă pe viitor bătăi de cap. Dacă ceva începea să fie agasant, o lua la picior. Îşi găsea o altă femeie şi lua totul de la început. Era convins că aşa proceda toată lumea.

  — Dacă eram fată şi dădeam de unul egoist ca mine, m-ar fi scos din minţi! Uite, acum îmi dau seama. Ele cum m-or fi suportat atâta vreme? Să pic dacă pricep!

  Hoshino îşi aprinsese o ţigară şi mângâia piatra cu o mână, expirând încet fumul.

  — Păi nu? Hoshino ăsta pe care îl vezi nu e nici prea chipeş şi nici prea priceput în pat. Bani n-am. O fire prea plăcută n-am. Prea deştept nu sunt – peste tot, numai probleme. Sunt băiatul unei familii sărace de ţărani din Gifu, şofer de tir, trecut doar prin armată. Cu toate astea, dacă mă uit în urmă, o mulţime de fete s-au miluit de mine.

  Nu se omora lumea după mine, dar de fete nu-mi amintesc să fi dus lipsă vreodată. S-au culcat cu mine, mi-au făcut de mâncare, mi-au împrumutat bani. Dar poate că lucrurile bune nu ţin la nesfârşit. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Măi, Hoshino, mai devreme sau mai târziu o să-ţi vină rândul să plăteşti, aşa zic.

  Tânărul a continuat să povestească despre relaţiile din trecut cu femeile, mângâind tot timpul piatra. Odată ce s-a obişnuit să o mângâie, nu s-a mai putut opri. La amiază, când a auzit clopoţelul sunând de la o şcoală din apropiere, s-a dus în bucătărie şi şi-a pregătit un udon în care a pus ceapă tocată şi ou.

  După ce a mâncat, a ascultat din nou Arhiducele.

  — Ce zici? Întrebă el piatra după încheierea primei părţi.

  Nu e o muzică superbă? Nu simţi cum îţi creşte inima când o asculţi?

  Piatra tăcea. Hoshino nu-şi dădea seama nici măcar dacă asculta sau nu, dar vorbea mai departe, fără să-i pese.

  — După cum îţi ziceam de dimineaţă, am făcut o groază de lucruri urâte. Am fost egoist. Acum nu mai pot să le îndrept, nu? Dar ascult muzica asta şi parcă Beethoven îmi vorbeşte. „Hai, Hoshino, lasă! Aşa e în viaţă. Şi eu am făcut destule chestii urâte. Asta e, n-ai ce-i face. Aşa se întâmplă.

  Vezi ce faci mai departe.” Mă rog, la cum era el, n-ar fi zis chiar lucrurile astea, dar parcă asta simt că vrea să-mi transmită. Nu simţi şi tu?

  Piatra tăcea.

  — În fine, asta e părerea mea personală. Dar mai bine tac din gură şi ascultăm muzica.

  Pe la două, când s-a uitat pe geam, a văzut o pisică neagră şi grasă căţărată pe balustrada de la balcon, care trăgea cu ochiul înăuntru. Tânărul a deschis geamul şi mai mult de plictiseală, i-a strigat:

  — Măi, pisică, frumoasă zi azi, nu?

  — Da, Hoshino, e frumoasă, răspunse aceasta.

  — Am dat-o naibii! Exclamă tânărul şi clătină din cap.

  Tânărul numit Corbul Tânărul numit Corbul zbura în cercuri pe deasupra pădurii.

  După ce încheia unul, la o mică distanţă depărtare, descria un altul identic, cu aceeaşi conştiinciozitate. Cercurile trasate în văzduh dispăreau unul după celălalt. Privirea sa survola pământul ca un avion trimis în recunoaştere. Părea să caute ceva, ceva nu prea uşor de găsit. Pădurea se întindea sub ochii săi ca o mare fără ţărmuri. Crengile verzi se împleteau, se suprapuneau şi îmbrăcau pădurea într-un strai dens şi anonim. Cerul era acoperit de nori cenuşii, iar vântul nu bătea. Nu se vedea nici o geană de soare. Tânărul numit Corbul trebuia să fie în acel moment cea mai singură pasăre din lume. Dar el nu avea răgaz să se gândească la asta.

  În scurt timp a zărit un ochi în marea de arbori şi a coborât spre el. Era un loc îngust, rotund ca o piaţetă. Un mănunchi de raze scălda pământul acoperit, ca un semn, de iarbă înaltă. Într-o margine era o piatră mare, rotundă, pe care stătea un bărbat. Purta un trening din jerseu de un roşu aprins şi o pălărie neagră de mătase. Era încălţat cu ghete de munte cu talpa groasă şi la picioarele lui zăcea o traistă kaki. Avea o înfăţişare foarte stranie, dar tânărului numit Corbul nu-i păsa. Era exact persoana pe care o căuta.

  Auzind bătăile neaşteptate de aripi, bărbatul şi-a ridicat privirea şi l-a văzut cocoţat pe o creangă groasă, în apropiere.

  — Hei! I-a strigat el vesel.

  Tânărul numit Corbul nu i-a răspuns. Stătea pe creanga lui, urmărindu-l indiferent cu privirea, fără să clipească.

  Din când în când, doar îşi mai înclina capul într-o parte.

  — Te ştiu, a zis bărbatul şi şi-a ridicat puţin pălăria cu o mână, apoi a pus-o la loc. Mă gândeam eu că o să apari.

  Bărbatul a tuşit o dată, s-a încruntat şi a scuipat pe jos.

  A întins scuipatul cu talpa ghetei.

  — Tocmai mă odihneam şi mă cam plictiseam fără cineva cu care să vorbesc. Nu vii puţin încoace? Hai lângă mine, să schimbăm şi noi câteva vorbe. E prima dată când te văd, dar asta nu înseamnă că nu te cunosc.

  Tânărul numit Corbul îşi ţinea gura închisă şi aripile strâns lipite de corp. Bărbatul cu pălărie de mătase a clătinat uşor din cap.