Oricum ştiu ce ai de gând să faci, chiar dacă nu zici nimic.

  Nu vrei să mă laşi să merg mai departe, nu? De atâta lucru îmi dau şi eu seama. E previzibil. Nu vrei să înaintez, dar eu vreau. E o ocazie cu care nu o să mă mai întâlnesc a doua oară. Nu pot s-o las să-mi scape din mână. O şansă cu adevărat unică.

  Bărbatul s-a plesnit cu palma peste gheată, în dreptul gleznei.

  — Concluzia e că nu mă poţi împiedica să avansez. De ce? Pentru că nu stă în puterile tale. De exemplu, pot să suflu din fluier şi n-o să mai poţi să te apropii de mine. Nu ştiu dacă ştii, dar fluierul meu e foarte special, nu ca altele pe care le găseşti pe toate drumurile. Am chiar mai multe, aici, în traistă.

  Bărbatul a întins mâna şi a bătut uşurel, cu grijă, în traista de la picioare, apoi şi-a ridicat din nou privirea către creanga pe care se oprise tânărul numit Corbul.

  — Le-am făcut din suflete de pisici. Le-am spintecat de vii şi le-am luat sufletele. Mi-a părut rău de ele, dar am fost nevoit s-o fac. Fluierele acestea sunt dincolo de standardele lumeşti, de bine sau rău, milă sau ură. Multă vreme menirea mea a fost să le făuresc. Mi-am împlinit cu succes această menire, mi-am îndeplinit rolul. Am dus o viaţă de care nimeni nu s-ar ruşina. Am avut nevastă, am avut copii, am făurit suficiente fluiere. Acum ajunge, nu mai e nevoie să fac altele. Uite, îţi spun ceva care vreau să rămână doar între noi. Din fluierele pe care le am aici am de gând să fac unul mare-mare. Mai mare şi mai puternic. Un singur fluier super-extra-mare, care se va transforma într-un adevărat sistem. Iar acum mă îndrept către locul în care am să-l făuresc. Nu eu sunt cel care va judeca dacă e un lucru bun sau rău. Şi nici tu, evident. Pentru că depinde de momentul şi de locul în care mă aflu. Din acest punct de vedere, sunt un om lipsit de prejudecăţi, ca istoria sau vremea. Şi tocmai pentru că nu am prejudecăţi, mă pot transforma într-un sistem.

  Bărbatul şi-a scos pălăria, şi-a mângâiat o vreme părul rar din creştet, apoi şi-a pus-o la loc pe cap şi i-a potrivit borul.

  — Dacă suflu din fluierul ăsta, te alung de aici cât ai clipi. Însă pe moment vreau să evit să-l folosesc pentru că mi-ar lua din puteri şi nu am de gând să-mi consum aiurea energia. Vreau să-mi păstrez forţele pentru mai târziu. De fapt, oricum nu mă poţi opri, chit că suflu sau nu din el. E limpede ca bună ziua.

  Bărbatul a mai tuşit o dată şi s-a mângâiat pe burta care i se reliefa prin jerseu.

  — Ştii ce e acela „limbo”? Este punctul de mijloc dintre viaţă şi moarte, un loc trist şi sumbru. Acolo sunt eu acum.

  Acum limboul este pădurea. Eu am murit. Am murit din propria mea voinţă, însă nu am trecut încă în cealaltă lume.

  Cu alte cuvinte, sunt un suflet în tranziţie, iar sufletele în tranziţie nu au formă. Cea pe care mi-am asumat-o eu acum e temporară. De aceea nu poţi să mă răneşti. Pricepi? Chiar dacă aş sângera, oricât de tare, nu ar fi un sânge real. Chiar dacă aş suferi, nu ar fi o suferinţă reală. Acum singurul care mă poate distruge definitiv este cineva care are această calificare. Din păcate, tu nu o ai. Tu nu eşti decât o fantasmă necoaptă şi incompletă. Oricât de îndârjit ai fi, tu nu mă poţi elimina definitiv.

  Bărbatul i-a zâmbit amuzat tânărului numit Corbul.

  — Ce zici, nu încerci măcar o dată?

  La auzul acestor cuvinte, tânărul numit Corbul şi-a desfăcut larg aripile, s-a desprins de pe creangă şi a plonjat direct asupra bărbatului, într-un picaj rapid şi drept. Şi-a înfipt ghearele în pieptul său, şi-a tras capul în spate, apoi a început să-şi împlânte ciocul ascuţit în ochiul drept, ca pe un târnăcop, bătând aerul cu aripile sale negre ca smoala.

  Bărbatul nu s-a apărat. S-a abandonat loviturilor fără să clintească un deget sau un picior. Nici nu a gemut. Din contră, a început să râdă în gura mare. Pălăria i-a căzut de pe cap, iar ochiul i s-a desprins din orbită şi s-a rostogolit pe pământ. Tânărul numit Corbul i-a atacat cu furie şi celălalt ochi. Când în locul lor au mai rămas doar două găuri, a pornit să-i ciugulească toată faţa. Chipul bărbatului s-a umplut de răni din care gâlgâia sângele. Era roşu tot, avea pielea despicată, bucăţi de carne zburau în jur, până a ajuns doar un boţ de carne însângerată. I-a ciugulit apoi fără milă creştetul cu păr rar, însă bărbatul continua să râdă neîntrerupt, de parcă era amuzat la culme. Cu cât tânărul numit Corbul ataca mai încrâncenat, cu atât creşteau în intensitate hohotele de râs.

  Fără să-şi ferească o clipă ochii – acum doar două cavităţi goale – bărbatul a zis, printre hohote:

  — Păi, nu ţi-am spus? Nu mă face să mor de râs! Oricâtă putere ai avea, nu poţi să mă răneşti. Nu stă în putinţa ta.

  Tu nu eşti decât o fantasmă străvezie, un ecou pricăjit. Încă nu pricepi că degeaba te chinui?

  De data aceasta, tânărul numit Corbul a început să ciugulească gura care încă mai vorbea. Bătea cu putere din aripile enorme, iar câţiva fulgi negri şi lucioşi s-au desprins şi au început să danseze în aer ca nişte frânturi de suflet.

  I-a sfârtecat limba, i-a găurit-o, a tras de ea cu toată puterea şi i-a smuls-o. Era foarte groasă şi lungă. Chiar şi desprinsă din gură, a continuat să se zvârcolească şi să se târască