Armenească şi casa Şeteanu şi casa Boerescu şi toată lumea aceea pe care nesăbuiţii şi imbecilii s-au grăbit s-o dărâme pentru ca apoi (dar şi Galsworthy în Forsyte Saga a păţit la fel, la sfârşit îl reabilitează pe proprietarul Soames) să jinduiască după ea şi să caute s-o refacă în apartamentele lor de două ori trei camere din blocurile proprietate personală construite după normă (confortul unu sporit) ori să se ducă s-o caute – cu 70 kg – în Israel.

  Interviu cu dramaturgul Franz Molnar: „Mi se pare că principiile care determinau acum un sfert de secol succesul unei piese sunt astăzi complet schimbate. Pe atunci viaţa era liniştită. Societatea era bogată, se trăia bine şi fără enervare, era aproape plictisitor.” (Criminalei doctrine a plictiselii, expusă de Lamartine în vremea domniei lui Ludovic-Filip – Franţa se plictiseşte, domnilor – i s-au adus atâtea hosanale şi i s-au dat atâtea satisfacţii, încât cele mai plate şi mărunte idealuri „mic burgheze” au ajuns a fi aureolate de nostalgie şi înconjurate de strălucitoare lumină. Crapă cu toţii acum după ele, toţi umblă cu limba scoasă după simplele componente ale vieţii burgheze dinainte. Cum le mai lasă gura apă – şi bale – după o locuinţă, hrană şi puţină linişte!)

  — Ritualul rugăciunii.

  Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.

  Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-l citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)

  Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului – inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii – şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? – suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.

  — Discuţie, la Jilava (în 1961, cred) cu profesorul Vasile Barbu şi cu tânărul Gheorghe M., admiratorul înflăcărat al Legiunii (deşi mult prea tânăr ca să fi putut face parte din Mişcare). Le invoc mai ales cazul Stelescu.

  Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanţii (desemnaţi după ce se pronunţa sentinţa unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau şi ei la moarte sigură, căci erau obligaţi să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, ştiau că vor muri şi ei, astfel încât se încadrau în definiţia lui Camus: revoltat autentic nu e cel care trimite la moarte stând în biroul lui, ci „dreptul” care piere o dată cu victima.

  — Microsemnalele.

  Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decât dacă regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din vechime şi evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul.). Deîndată însă ce avem de a face cu sisteme subtile şi grijulii de salvarea aparenţelor – unde se lucrează sistematic şi savant – depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte. Aflarea adevărului în acest caz a înfrânt mulţi specialişti şi detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie să dea dovadă de însuşiri neobişnuite şi să nu ezite a se referi la metode aparent străine de ştiinţa istoriei şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a recurge la metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc de micro-semnalele care, singure, de obicei, îngăduie străpungerea stratului de vid înapoia căruia este izolată crima perfectă.

  Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare – mergând foarte departe – pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin simptome a căror examinare stă la îndemâna oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele – acele amănunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinţe datorate evoluţiei creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate prevedea şi evita sunt în măsură să arunce lumină asupra acestor „afaceri tenebroase”. (Numai crima absurdă şi gratuită – a maniacilor, bunăoară – ar putea să pară înzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar absurdul e şi el absurd, nu e previzibil – şi-n momentul în care te încrezi în absurd şi hazard dai dovadă de o credinţă raţională în absurd şi hazard, credinţă inconsecventă, absurdă!)

  Intuiţia clinicianului este şi ea întemeiată pe astfel de microsemnale pe care numai deprinderea specialistului de bună credinţă şi inteligent le percepe, deîndată. Acestea sunt cele care nu-l pot amăgi, oricât de ticluite, derutante ar fi simptomele. Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, – %i iMiufkazâ) sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la microsemnale a specialistului ori cercetă-torului cinstit care nu se mărgineşte să analizeze ceea ce vinovatul – boala sau tiranul – îi prezintă cu făţarnică obiectivitate spre analiză.

  Medicul specialist sau cercetătorul serios, dintr-o lovitură de mână aruncă-ncolo vraful de probe adunate metodic şi-şi alege el calea spre adevăr, oprindu-se asupra acelor amănunte izvorâte din complexitatea vieţii – care-i prea fertilă şi încâlcită spre a putea fi în întregime prevăzută de regizorul crimei perfecte – care-i vorbesc lui.

  — În l’Interdiction a lui Balzac, numele judecătorului Jean-Jules Popinot e vădit ales cu intenţii ironice. Familia Popinot aparţine taberei ostile convingerilor autorului. Un văr al judecătorului ajunge ministru al comerţului şi conte sub hulita monarhie din Iulie. Dar Balzac este un scriitor prea autentic şi un om prea cinstit ca să nu poată vedea şi la personajele care nu-i sunt simpatice trăsăturile bune; şi-l prezintă pe zisul Popinot ca pe un judecător integru şi inteligent asupra căruia un dosar prea bine pus la punct nu are influenţa scontată. Popinot este un judecător care ia aminte la microsemnale – şi află lucruri neaşteptate.

  Nu pe el l-ar fi dus cu zăhărelul impunătoarele volume publicate de