August 1964

  Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existenţialiştii – de a fi ceea ce suntem. Galat. 5, 1: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.”

  Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mâinii, susceptibilitatea. Şi cu atât mai mult îl cunoaşte Dumnezeu care – tot Galat. 6, 7 -: „nu vă amăgiţi, nu se lasă batjocorit.”

  Dostoievski în Fraţii Karamazov reia tema lui Cervantes, Măricel (fratele lui Zossima) spunând şi el că viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim (că suntem în rai), căci dacă am vrea să ştim, chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi.

  — Clipele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. Se crede că ne rămân cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate evenimente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificaţie.

  Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzaţiei de fericire inefabilă, îmi rămân imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama, pe jos, până la Şosea, după sfârşitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerul îndeobşte albastru. La începutul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obosiţi, luând-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un pahar de apă rece, sorbit.

  De ce atâta senin?

  În zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam – ca dintr-o fântână fermecată – puteri şi consolări. Şi mai ales puterea de a mă concentra ca să mă rog.

  — Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

  Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model.

  BUGHI MAMBO RAG numai scoţienii şi românii, nu cumva cimpoiul a fost dus de o legiune romană transferată dintr-un loc în celălalt? Jakob FallmeraveR. HopliţiI. Că nu-s decât slavi, nici urmă de sânge grecesC. Scândurile stupilor trebuie să fie. HeliopoliS. La gruzini şi la bascI. Asta-i arta, domnul meU. Îi spune Demetrios lui Marcellus.

  — Ciudata contradicţie între Vechiul şi Noul Testament.

  În cel vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile şi moare îmbelşugat, sătul de zile.

  Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa.

  Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.

  Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi învăţătorul lor. Dumnezeul a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus mai dur.

  Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici, pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material, iar groaznica realitate a pământului – unde totul e durere, nedreptate, suferinţă – poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. (Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele.)

  BUGHI MAMBO RAG.

  Istorii ale Imperiului otoman? Vasul căpitanului Ahab se numea Pequod, p, e, q, u, o, d, aşa. Cea mai bună e a suedezului turcit Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci şi două de volume, apoi a lui Cantemir în latineşte. „La voi toţi perii capului sunt număraţi” e la Matei, după ce spune că două vrăbii se vând pe un ban. A lui Iorga e în nemţeşte, e publicată la Gotha. Mi ţi-o înşfacă de păr pe milady de Winter.

  Filmul documentar Nacht und Nebel. Noapte şi negură e titlul dat de Hitler planului de nimicire a celor din lagăre.

  Trist şi înfiorător.

  Tr., Paul Dim., Al. Pal., Mih. RâD. L-au văzut şi ei. Le atrag atenţia că trist şi înfiorător este nu numai ce s-a întâmplat, ci şi că, după ce autorii planului au fost nimiciţi cu preţul morţii a zeci de milioane de oameni, a nenumărate suferinţe şi distrugerii unui imens număr de bunuri, se permite refacerea altor lagăre, altor închisori, repetarea altor nedreptăţi şi cruzimi – în număr şi mai mare.

  Nu cumva abia acum e mai potrivit decât oricând numele de Noapte şi Negură? Nu cumva ironia necruţătoare a istoriei îi dă titlului o şi mai mare putere de întunecare şi înnegurare?

  — Când oamenii şi-l închipuie pe Dumnezeu, e ca în Bhaghavad Gita. Krişna e