Când Dumnezeu se adresează oamenilor, le spală picioarele.

  — Boeria Domnului: duhul dă fără măsură.

  Ştie să şi recunoască. Celui care are (are credinţă şi fapte bune) i se va mai da. (Clătinat şi îndesat.) I se restituie mai mult decât a venit să ceară. Dar şi invers: celui ce nu are (nu are credinţă şi fapte bune) i se ia şi puţinul ce i se pare că ar avea.

  — Singura deviză ce împacă libertatea cu aristocraţia e a Junimei; şi totodată a oricărei biserici creştine: intră cine vrea, stă cine poate.

  — Dovadă că funcţionarul nu se poate apăra zicând: am executat ordinele, că poartă o răspundere, e faptul că în Crez se spune „în zilele lui Ponţiu Pilat*, iar nu în zilele lui Tiberius Claudius Nero Caesar.

  — Nu numai agitaţia ori graba sunt vrăjmaşe libertăţii, ci şi viteza în sine.

  Denis de Rougemont: cele mai măreţe spectacole naturale sunt spectacole ale încetinelii sau imobilităţii. Rapiditatea nu poate fi isprava unui spirit întrupat, ci numai a imaginaţiei sale pervertite. Efectele vitezei ţin de domeniul materiei lăsate în voia maniei sale de a tot cădea. Deîndată ce spiritul intră în joc, el provoacă încetiniri şi întârzieri, de unde şi pierderi de timp. Intenţiile menite a le umple trec mereu dincolo de ţintă. Şi astfel o eră a vitezei devine o eră în care materia predomină. Provizoriu: căci se întâmplă ceva curios, la anumite viteze foarte mari materia începe să se spiritualizeze.

  Gherla, 1964

  În ultimele săptămâni, brusc, atmosfera se destinde. La duş suntem lăsaţi să ne spălăm; nu ni se mai porunceşte „echiparea” îndată după ce ne-am udat şi săpunit. Deţinuţii mai acătării sunt chemaţi la îndelungate conciliabule cu organele de administraţie şi ofiţeri de securitate veniţi din Bucureşti şi Cluj. Li se cere – ca dovadă de reeducare – să dea declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei, de făgăduinţă a unei bune purtări pe viitor, de ataşament faţă de regim. Pe un ecran improvizat în sala mare de la parter apar cartiere de blocuri noi în diverse oraşe. „Le recunoaşteţi? le recunoaşteţi? aşa-i că nu?” exultă directorul închisorii. Unii, mai ales dintre cei de la Botoşani, din aşa-zisa cameră a lorzilor – numai „istorici”, ţigări fine, reviste alese şi tot felul de farafastâcuri sunt luaţi cu maşina şi duşi prin ţară să vadă realizările. Mulţi nu ştiu cum să procedeze în privinţa declaraţiilor: sa le dea? să nu le dea? Să-şi facă lungi autobiografii – iată că sosesc cu hârzobul din cer topuri de coli de hârtie, cerneală, condei – în care să-şi renege originea socială, părinţii, tinereţea, prietenii?

  Pe cine îmi cere părerea îl sfătuiesc să-şi caute de treabă, e clar că ni se pregăteşte eliberarea; cu sau fără declaraţii tot plecăm. Dar dacă totuşi nu va fi aşa? Dacă nu vine decretul? Şi dau oamenii declaraţii, se leapădă de cele mai dragi idei, de ei înşişi, scriu febril. Ai crede că vor scrie scurt şi cuprinzător. (Sau se vor referi la generalităţi: daţi-i cu patriotismul, mi-este sfatul, şi cu poporul.) Să vezi şi să nu crezi: oameni care scriau cu greu dobândesc şi ei cursivitatea şi darul povestirii. Efectul declanşator al pacientului întins pe canapeaua psihanalistului. Înşir'te mărgărite.

  Se organizează şedinţe. La una din ele, pentru combaterea sectanţilor, ia cuvântul şi pastorul luteran Wurmbrandt care-i beşteleşte pe iehovişti. (Urât. Nu-mi place. Iehoviştii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferinţă. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând şi oriunde. Nu e valoare absolută. În curtea închisorii şi-n prezenţa administraţiei adevărul despre iehovişti nu este că sunt nişte bieţi nătângi, ci că sunt nişte victime şi nişte martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu ştiu şi n-am aflat decât lucruri foarte bune.

  Mă pomenesc dus pe sus la o şedinţă a cărei temă marxistă e dispariţia treptată a statului. (Fie spus în treacăt, până una-alta are aerul de a o duce foarte bine, Statul.) Participă numai deţinuţi, nici un gardian, nici un politic, nimeni. Şi lucrurile totuşi merg ca pe roate, discuţiile se desfăşoară şnur. Qui vous donne un avant gôut117 de ce are să fie afară.

  La următoarea şedinţă nu mă mai înhaţă; nu mă silesc, sunt însă pus să spăl şi să frec scările celor trei etaje ale Gherlei. Apa o scot din cişmeaua care e în curte. Frecatul pietrelor măcinate şi îmbâcsite nu-i uşor. Dar nu mi-e, zău, inima grea, căci nimic nu se poate asemui cu dezolarea şi puterea emetică a unei şedinţe de reeducare şi teorie. Imaginea prevestitoare e clară: maşina va funcţiona singură, singură şi foarte lin.

  — Va trebui să vorbesc, măcar puţin. Domnul, după ce vindecă bolnavii, îndrăciţii, păcătoasele le spune să meargă în pace şi să tacă. Au mers în pace, dar n-au tăcut! Cum ar fi putut oare să tacă, să nu strige ce li s-a făcut.

  Psalmul XXXIII: Bun este Domnul, gustaţi şi vedeţi.

  Spre seară, la începutul toamnei, îmi sună la uşă Cămil Demetrescu. Îl poftesc, bucuros, înăuntru. Sunt grăbit, spune, am trecut doar să văd ce faci. Dar intră niţel! Se codeşte, îmi calcă pragul parcă stingherit şi s-ar zice, într-adevăr, că stă pe cărbuni de nu aprinşi, oricum călduţi. Nu înţeleg.

  În sfârşit, mă lămureşte. Nu e singur, e însoţit de cineva, un om care aşteaptă jos în faţa casei. Să poftească sus, exclam, du-te de-l cheamă numaidecât.

  — Nu îndrăzneşte.

  — Cum adică? Ce vorbă-i asta?

  — Da, e Bellu Zilber, nu îndrăzneşte, nu ştie dacă.

  Mă aflu în pijama, halat şi papuci. Îmi pun degrabă pardesiul pe umeri şi fără a-l mai lăsa pe Cămil să-şi încheie fraza, mă năpustesc pe scări în jos; în dreptul uşii de intrare îl zăresc pe Bellu Z. Făcând les cent pas118, agale. Îl iau de mână, îl trag în holul blocului şi-l îmbrăţişez. Suntem