şi va fi în drept să mă socotească un încurcă-lume, bun de scuipat în obraz. A doua jumătate din suma totală, adică 250 lire, o voi achita la sfîrşitul călătoriei, în monedă englezească, americană sau argentiniană, după dorinţa căpitanului, sfîrşitul călătoriei luat în sensul specificat mai jos.

G. Căpitanul Speranţei şi echipajul său se angajează ca, timp de una lună, adică treizeci de zile, din clipa cînd coasta Ţării de Foc va fi în vedere, să rămînă la dispoziţia mea, Martin Stricland, navigînd acolo unde le voi cere, fără a-şi pune în primejdie corabia, pentru a-mi da prilejul să găsesc locul cel mai potrivit pentru debarcare – şi numai după scurgerea acestui termen va fi îndreptăţit să pretindă preţul întreg al călătoriei.

H. Căpitanul este liber să aleagă drumul şi să navigheze după priceperea sa, fără ca eu, Martin Stricland, să fac vreo opunere, obligaţia lui fiind însă să ajungă la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare, în faţa strîmtorii, pînă la data de 1 decembrie, dîndu-mi prilejul să folosesc timpul prielnic al verii pentru debarcare.

I. Nimeni din echipaj nu-mi poate pretinde mie, Martin Stricland, să iau parte la treburile bordului, oricare ar fi împrejurarea, nici chiar în caz de primejdie, eu fiind îndreptăţit să rămîn în cabina căpitanului după dorinţa mea.

J. Echipajul este dator să se poarte cu bună-cuviinţă, să-mi spună „domnule” şi „domnia-voastră”, şi să nu se atingă de băuturile mele personale, specificate în inventarul alăturat.

K. În legătură cu specificaţiile de la punctul J. numai căpitanului îi este îngăduit să mă facă „porc” ori de cîte ori i-aş murdări podelele, şi „măgar” sau „dobitoc” în caz de furtună sau de enervare în lipsa vîntului – fără însă ca aceasta să îndreptăţească echipajul să-şi ia nasul la purtare.

Făcut la Marsilia, azi, 30 iulie 1882…”

 

În chipul acesta, Anton Lupan nu numai că se vedea pornit spre strîmtoarea lui Magellan, dar, din partea oamenilor, avea şi drumul asigurat, cu document în buzunar; rămînea ca să mai dea piept numai cu oceanul şi cu furtunile, care, oricît ar fi fost ele de năprasnice, înfăţişau o primejdie mult mai uşor de înfruntat.

Vîntul bătea de la nord şi Speranţa naviga spre sud-vest, cu velele în bordul stîng, făcînd între 4 şi 5 mile pe ceas. Viaţa pe corabie îşi luase ritmul vechi, numai că echipajul era mai tăcut – şi parcă tot trăgea cu urechea să audă un glas argintiu, ridicîndu-se de undeva.

Dimineaţa oamenii păreau miraţi că nu mai găsesc pe punte cearceaful Adnanei, întins între sarturi şi catarg. Negrilă nu se mai zbenguia, ci se plimba abătut, de la unul la altul, uitîndu-se întrebător la ei; apoi se ducea la pupa, se căţăra cu picioarele de dinainte pe parapet şi privea la dîra înspumată pe care corabia o lăsa în urmă, ca să se piardă departe, spre orizont.

Nu că puntea era acum murdară, dar nu mai strălucea cum strălucise într-un timp; alămurile nu se mai frecau aşa de des şi parîmele zăceau uneori grămadă, pentru că nimeni nu mai simţea îndemnul să le strîngă colac.

Nu că oamenii umblau răpănoşi, dar nu se mai bărbiereau, nu se mai ferchezuiau ca altădată, iar Gherasim nu-şi mai răsucea mustăţile, fălos.

Cratiţele lui Ismail rămîneau adesea nespălate de la prînz pînă a doua zi, iar bucatele ieşeau cînd afumate, cînd nesărate, cînd sărate prea mult şi cu prea mult piper. Dar corabia mergea mereu către sud-vest…

A treia zi dimineaţă, la orizont, în dreapta bompresului, ţîşni din apă un con cenuşiu, care părea vîrful unui vulcan. Anton Lupan îşi cercetă harta şi păru mulţumit de felul cum navigase Speranţa. Cîteva ceasuri mai tîrziu se iviră alte piscuri, făcîndu-te să crezi că era o îngrămădire de insule, netrecute pe hartă. Dar către seară, piscurile care crescuseră necontenit începură să se unească la bază, pînă ce, la apusul soarelui, insula Minorca apăru întreagă, punînd o imensă pată crenelată pe cerul adumbrit.

În zorii zilei următoare, goeleta se afla în dreptul Majorcei, al cărei ţărm muntos, cu piscurile învăluite în zăpezi şi cu poalele scăldate în verdeaţă, defilă în bordul drept toată ziua, fără să se fi sfîrşit. Din loc în loc se vedeau sate cu acoperişurile caselor răsfirate printre copaci, în faţa golfurilor roiau flotile întregi de bărci pescăreşti şi deasupra cerul era plin de zborul pescăruşilor albi.

Viaţa la bord îşi reluase ritmul obişnuit; oamenii îşi făceau cartul, de veghe sau la cîrmă, spălau puntea, matisau parîmele rupte, reparau velele sfîşiate la cusături, totul sub îndrumarea lui Gherasim, ale cărui răni făgăduiau să fie întremate pînă la Gibraltar, ca să nu intre în Atlantic cu mîna în eşarfă şi cu bandaj la cap.

Mihu îşi reluase în sfîrşit învăţătura, şi după luni de zile în care tînjise după ea, mintea parcă i se deschisese cît se deschide altora în cîţiva ani. Primăvara trecută, cînd debarcase la Sulina, ştia despre lume numai cît văzuse cu ochii lui: drumul din Muscel la Bucureşti, de-acolo la Urziceni, la Brăila şi pe Dunăre în jos. Nu auzise de Mihai Viteazul, nici de Ştefan cel Mare, ci numai de Osman Paşa, cu care oameni de la el din sat se luptaseră la Plevna; acum cunoştea istoria Ţărilor Române, istoria Bizanţului, a Atenei, a Romei şi citea într-una prin cărţi, dornic să afle istoria lumii întregi.

Nu văzuse o hartă în viaţa lui şi acum cunoştea hărţile Pămîntului, cu toate tainele pe care în şcoli nu le învaţă nici şcolarii cei mai inimoşi. Nu ştia să citească decît în abecedar – şi acum învăţa astronomie, ca să citească mersul stelelor de pe cer. Nu ştia decît să adune şi să scadă, mai greu să împartă şi să înmulţească – şi-acum învăţa algebră şi trigonometrie, ca să pătrundă jocul cifrelor în ascunzişurile lor cele mai adînci.

Cînd venise la Bucureşti nu cunoştea cuţitul, ci numai custura, ştia de uliţă, nu de stradă, nici de alee sau de bulevard, ştia ce-i aceea opincă, obială şi nojiţe, dar nu văzuse gheată, ciorap sau şiret… Cizme mai văzuse el, dar aceste încălţări aveau să rămînă marele necaz al vieţii lui: fiindcă, dacă la Stambul nimerise unele strîmte,