cele de la Pireu îi erau largi aşa cum ştim, şi-i juca piciorul în ele, ca într-un hîrdău… Toate pomenite mai sus fuseseră cuvinte noi pentru limba lui – şi-acum învăţa, cîte puţin în fiecare zi, limba oamenilor din alte ţări.

După-amiaza, cînd oamenii care nu erau de cart se întindeau la taifas pe punte, Mihu cobora în cabina căpitanului, se aşeza la masă, în faţa lui Anton Lupan, cu spatele la patul în care sforăia Martin Stricland, şi se dăruia cărţilor.

E uşor să înveţi despre cele ce se văd, despre existenţa cărora te poţi încredinţa privindu-le cu ochii tăi sau dînd crezare oamenilor care le-au văzut şi le-au cercetat înaintea ta. Chiar şi despre îndepărtatul soare e uşor să înveţi, şi despre lună – şi despre stelele din jurul ei, căci, dacă le urmăreşti mersul pe cer, seară de seară, săptămîni şi luni întregi, îţi dai seama că se întorc la locul de unde au plecat – făcînd de fiecare dată drumul în aceiaşi fel, ceea ce dovedeşte că totul se petrece înăuntrul unor orînduiri fireşti.

Dar ca să pătrunzi sub învelişul acestor legi, care fac să se mişte astrele în univers cu preciziunea pe care nici ceasornicul cel mai bun nu o poate avea, ochiul nu mai e de ajuns şi atunci trebuie să chemi ochiul minţii în ajutor, din două adevăruri cunoscute să dovedeşti existenţa unui al treilea, unui al patrulea, unui al cincilea – şi aşa pînă se luminează totul în jur, să pui lumea într-o ecuaţie şi s-o calculezi. Un cap nedeprins cu cifrele, va refuza să creadă că doi de minus fac plus; acesta e începutul ştiinţei care poate dezvălui tainele infinitului, pînă unde mintea omenească, fără cifre, nu poate ţinti.

― Mihule, întrebă Anton Lupan, într-o zi, dacă ai o datorie de cinci franci, cum se cuvine să-i notezi în caietul tău de socoteli?

― Cu minus! răspunse musul, privindu-l mirat.

Oare voia să-i pună cizmele la socoteală? Păi atunci căpitanul se păcălea, fiindcă dăduse pe ele mai mulţi bani!

― Şi dacă din acea datorie, însemnată cu minus, scazi zece franci, atunci ce se va întîmpla?

― Păi întîi voi scăpa de datorie şi voi mai rămîne şi cu cinci franci cîştig!

― Ei, vezi cum doi de minus îţi dau plus?

Chipul băiatului se lumină – slavă Domnului, nu era vorba de cizme, ci de altceva! – şi din ziua acea lecţiile de algebră începură, cu o uşurinţă la care nici profesorul nici şcolarul nu se aşteptau.

Ca să ajungă de la un loc la altul, o corabie de pe vremea aceea avea trei mijloace de a naviga: să ţină drumul de-a lungul ţărmului, cînd împrejurările o îngăduiau, orientîndu-se după faruri, după piscuri, capuri şi alte semne de la uscat; mijlocul se cheamă navigaţie costieră sau cabotaj, şi nu este atît de simplu pe cît ar putea să pară unul neiniţiat; înfăţişarea coastei izbuteşte adesea să înşele ochiul căpitanului, dacă el nu este un navigator destul de dibaci, făcîndu-l să creadă că a ajuns într-un anumit loc, altul decît acela unde se află de fapt. De-aici se pot trage o seamă de necazuri, dacă nu chiar nenorocirea unui naufragiu, prin aruncarea corăbiei pe bancuri de nisip, pe stînci sau pe uscat.

Mai cu seamă cînd e vorba de coaste inospitaliere, corăbierilor adevăraţi le vine mai la îndemînă să se ştie în larg, fiindcă stîncile sînt mai primejdioase decît cel mai năprasnic val. În acest caz ei se folosesc de hartă şi de busolă, pentru a urma drumul ales, şi de loch, pentru a vedea cît din acest drum a fost străbătut, la un moment dat şi cit din el a mai rămas. Acest mijloc de a călători pe mări se cheamă navigaţie estimată – şi, după cum chiar denumirea o arată, nu are la bază un calcul exact, iar rezultatul ei e mai degrabă o presupunere decît o certitudine pe care să te bizui total. Despre toate acestea Mihu aflase de multă vreme şi chiar noi ne amintim să fi auzit cîte ceva.

Pînă la Marsilia, Speranţa nu folosise alt mijloc de navigaţie – dar, iacătă, căpitanul ei se dovedise un mare meşter în a estima, adăugînd sau scăzînd derivele, ţinînd seama de direcţia vîntului şi de curenţi, căci toate „aterizările” îi ieşiseră la ţanc. Aici nu mai poate fi vorba de o ştiinţă anume, cu legile şi cu regulile ei, poate nici de o rutină care se cîştigă anevoie, după ani şi ani, ci mai degrabă de un simţ special, care la drept vorbind nu-i un dar supranatural, ci o însuşire firească, pe care oamenii nu o posedă în acelaşi grad, aşa cum se întîmplă cu toate însuşirile omeneşti, începînd cu auzul, cu văzul şi sfîrşind cu mintea din cap.

Corabia noastră ar fi putut merge şi mai departe folosind acelaşi mijloc de a naviga, ar fi putut să iasă în Atlantic, să ţină drumul spre vest, neîncetat – şi oricare ar fi fost vîntul şi curenţii, oricît ar fi derivat, pînă la urmă tot ar fi atins undeva coasta Americii, care se întinde aproape de la un pol pînă la celălalt. În acest caz n-ar fi fost nevoie decît ca pînzele să fie zdravene, catargele înţepenite în draci, apa şi proviziile să ajungă pe trei luni de zile şi echipajul să se arate brav.

Dar de ce să ajungi în Bermude sau la New Orleans, cînd vrei să te vezi la Pernambuco, în Brazilia, drumul cel mai scurt şi mai firesc, ca de acolo s-o ţii pe lîngă coasta Americii de Sud pînă la strîmtoarea lui Magellan?

La Marsilia, zestrea Speranţei se mărise şi acum căpitanul avea la îndemînă mijloace cu care să poată ţine drumul ales, milă cu milă, pas cu pas, cum ar spune oamenii de la uscat. Bineînţeles, busola rămînea la locul ştiut, cu rostul ei neschimbat, oricare ar fi fost mijlocul de a naviga. Lochul îşi păstra şi el rolul lui, numai că de data asta era un loch automat, o maşinărie alcătuită dintr-o elice pe care corabia o trăgea după ea, cu o saulă lungă de treizeci de metri şi care, deasupra copastiei, la