pupa, era legată de axul unui fel de ceas, pe numele lui adevărat contor. Alunecînd prin apă elicea se învîrtea, mai repede sau mai încet, după viteza corăbiei, învîrtind şi saula care o trăgea – iar aceasta la rîndul ei învîrtea axul contorului, făcîndu-i să înregistreze fiecare milă străbătută, pe cadran.

Acum căpitanul şi musul său nu mai erau nevoiţi să arunce de zece ori pe zi lochul celălalt, să vadă cam ce viteză au la un moment dat – şi apoi, după numărul orelor scurse să afle cîte mile a făcut corabia de la cutare pînă la cutare ceas; asta nu mai fusese navigaţie, ci contabilitate de comersant.

Acum navigaţia Speranţei se moderniza; lochul rămînea fixat pe copastie, îşi făcea treaba netulburat, şi căpitanul sau musul n-aveau decît să se uite pe cadran, dimineaţa şi seara, ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul străbătut – şi asta fără nici cea mai mică bătaie de cap.

Dar noile mijloace de navigaţie ale Speranţei nu se sfîrşeau cu lochul automat.

Mihu învăţa algebră şi astronomie, nu atîta cîtă se cere unui savant, ci cît să cunoască legile de bază după care se mişcă astrele pe cer şi să poată socoti raportul dintre mişcările lor şi mişcarea Pămîntului.

Astronomul ştie, prin observaţii şi prin socoteli, că, din locul unde se află observatorul lui, la o anumită oră, minut şi secundă, o anumită stea sau planetă trebuie să se afle într-un punct al cerului, măsurat cu precizie, atîtea şi atîtea grade, minute şi secunde deasupra orizontului. Pentru folosul navigatorului el întocmeşte table, care arată pentru cutare an, pentru cutare zi, poziţia planetelor şi astrelor pe cer. Navigatorului nu-i rămîne decît să pună problema în felul celălalt: măsurînd poziţia cutărui astru pe cer, la o oră pe care cronometrul de la bord trebuie să i-o arate cu o precizie astronomică, el poate, consultînd tablele de navigaţie şi făcînd anumite calcule, să afle locul unde se găseşte corabia în acel moment. Desigur, operaţiunea nu e chiar atît de simplă pe cît a fost arătată în cele cîteva rînduri de mai sus, dar nici atît de complicată, încît un tînăr dornic de învăţătură să nu şi-o poată însuşi în aproape un an de şcoală – şi să n-o poată apoi deprinde practic în două săptămîni de zile cît durează drumul cu o corabie de la Marsilia la Gibraltar.

Insulele Baleare rămăseseră în urmă, şi cum zile întregi Speranţa pluti între cer şi apă, pe o mare liniştită, cu briza caldă de la est, lui Mihu nu-i rămînea altceva de făcut decît să măsoare înălţimea soarelui de douăzeci de ori pe zi între un răsărit şi un apus, deprinzîndu-se astfel să umble cu sextantul cum ar fi umblat cu fluierul lui de la oi.

Sextantul sperie numai pe un începător. În linii mari, el se compune dintr-un cadran împărţit în grade şi subdiviziuni. Cu ajutorul unei lunete care pivotează în centrul acestui cadran gradat şi cu o oglindă care îi îngăduie să vadă în acelaşi timp şi orizontul, şi corpul ceresc urmărit, observatorul poate măsura, cu o precizie îndestulătoare, înălţimea astrului la un moment dat.

Dimineaţa, cum făcea ochi şi ieşea pe punte, după ce citea lochul ca să înscrie în Jurnalul de Bord drumul parcurs peste noapte, ceea ce intrase definitiv în îndatoririle lui, Mihu se căţăra pe tambuchiul de la pupa, ca locul de observaţie să fie cît mai sus, căci în felul acesta erorile devin şi ele mai mici, şi, îndreptîndu-se cu faţa la Soare, îşi potrivea luneta sextantului la ochi. Prin acest instrument năzdrăvan marea se vedea deasupra, cu cerul şi cu Soarele dedesubt. Apoi, cu ajutorul unul şurub demultiplicator, mişca luneta, apropiind Soarele răsfrînt în oglindă, pînă ce acesta ajungea la orizont. Bineînţeles, asemenea treabă nu e prea uşor de făcut cînd stai pe puntea unei corăbii care se leagănă, fără să te poţi ţine de nimic, de vreme ce amîndouă mîinile sînt ocupate cu instrumentul preţios. Unde mai pui că orizontul legănîndu-se într-una în faţa ta, trebuie să lucrezi repede, şi să prinzi clipa cînd nu-l acoperă nici un val. Noroc că musul Speranţei îşi făcea ucenicia pe un timp cum nu se putea mai prielnic – marea dovedea încă o dată că poartă de grijă ucenicilor-marinari.

Peste vreun ceas, cînd Anton Lupan ieşea pe punte, Mihu lăsa exerciţiul şi se apucau amîndoi „să facă punctul”, de data asta nu ca exerciţiu, ci pentru nevoile navigaţiei. Băiatul rămînea la locul lui, viza Soarele, şi în clipa cînd îl prindea la orizont, îl vestea pe căpitan, cu un strigăt scurt, ca acesta să noteze ora după cronometru. Pe urmă coborau amîndoi în cabină, cercetau tablele, se adînceau în socoteli – şi cu toate că tînărul ucenic calcula şovăitor, într-o jumătate de oră aflau latitudinea şi longitudinea, pe care nu mai rămînea decît să o treacă pe hartă şi în Jurnalul de Bord.

Nimeni nu poate spune că la data aceea, adică zece zile după plecarea de la Marsilia, Mihu era un navigator desăvîrşit. Dacă nu l-ar fi avut alături pe căpitan, care să-l îndrume la fiecare pas, desigur că s-ar fi zăpăcit şi n-ar mai fi putut să ducă nici un calcul pînă la cap. Dar Anton Lupan ştia să-i deschidă mintea şi băiatul, dacă învăţa azi una, pe urmă n-o mai uita.

În afară de asta, el îşi îndeplinea şi celelalte îndatoriri la bord, spăla puntea în rînd cu ceilalţi, îşi făcea cartul, cînd la cîrmă, cînd de veghe la prova, cosea pînzele rupte, matisa parîmele, se urca în vîrful catargelor cînd trebuia reparat cîte ceva – şi nu se dădea în lături nici să-i ajute lui Ismail, la spălatul vaselor. Seara, cînd ceilalţi se culcau, urmărea mersul stelelor de pe cer, în al cărui păienjeniş se descurca din ce în ce mai dibaci, iar dacă nu era de cart, lua sextantul şi, căţărîndu-se la locul cunoscut, se apuca să măsoare înălţimea lunii sau a vreunei stele, şi nu o dată, ci de nenumărate ori, ca şi cînd ar fi vrut să umple bolta albastră cu cifre şi cu socoteli.

După ce