lăsase în urmă insulele Ibiza şi Formentera, la sud-vest de Baleare, Speranţa naviga iarăşi aproape două zile între cer şi apă, pînă ce sub un răsărit de soare acoperit de neguri, în tribord se ivi, topit în depărtări, Capul Palos, de pe coasta spaniolă. Spre amurgul aceleiaşi zile văzură aprinzîndu-se, exact în bordul drept, farul de la Cartagena, dar ţărmul era prea departe ca să poată zări şi luminile oraşului. Apoi coasta se pierdu iarăşi în valuri, pînă a treia zi pe la amiază, cînd Capul Geta îşi ridică piscurile împădurite deasupra orizontului. În fundul golfului care se deschidea spre vest, se puteau vedea, nelimpede, clădirile albe din Almeria, învelite în pînza albăstrie a depărtării. Şi îndată, marea acoperi iarăşi uscatul, punînd stăpînire pe întreg cercul orizontului.

Tot timpul acestei navigaţii Speranţa avusese o briză slabă de la est, care o împinsese blînd şi statornic către Gibraltar, neîngăduindu-i însă să străbată mai mult de patruzeci de mile pe zi, ceea ce lungise drumul peste aşteptări. De la Capul Geta înainte, vîntul blînd se mai înăspri puţin, şi în ziua următoare, Mihu citi pe loch treizeci şi cinci de mile parcurse de la apus pînă la răsărit. Apoi vîntul continuă să se întărească treptat şi viteza corăbiei crescu mai mult – era însă prea tîrziu să poată cîştiga timpul pierdut. Abia la 18 august, în zorii zilei, se ivi din valuri stînca monstruoasă, vînătă ca norii de furtună, în inima căreia era săpată fortăreaţa Gibraltarului. Pe la ceasurile două după prînz, cînd se apropiară destul ca să se poată vedea gurile de tun ieşind din peretele stîncos, oamenii, în afară de Ismail, care rămăsese în bucătărie să termine gătitul bucatelor, se îmbulziră la prova, ca să privească fortul, năuci.

― Domnule, întrebă Ieremia, cu ochii cît cepele, aşa a fost stînca asta de la început? Ai zice că-i tăiată cu ferăstrăul de sus pînă jos.

― Nu, Ieremie! răspunse Anton Lupan, la fel de năucit ca oamenii săi. O fi făcînd natura multe lucruri ciudate, dar unul ca ăsta nu i se poate pune în sarcină. Aici a lucrat mîna omenească – şi pare-se că din greu.

Ieremia se cruci, cum se cruceau şi ceilalţi.

― Măiculiţă, da’ ştiu c-a ieşit năduşeala din ei! Barem aduce vreun cîştig?

Anton Lupan zîmbi.

― La asta ar putea să-ţi răspundă regina Angliei, că ea are registrele cu socoteli!

În clipa aceea, vîntul, parcă înspăimîntat de stînca gigantică aşezată în calea sa, cu gurile ei de tun, începu să se frămînte, trimiţînd în pînzele Speranţei smucituri de uragan. Cînd să facă volta spre nord ca să intre în port, a rafală prinse corabia din tribord, culcînd-o de-a latul pe bordul celălalt, pînă ce ghiurile atinseră apa. Echipajul alunecă pe punte ducîndu-se de-a berbeleacul în parapet. În bucătărie se auziră cratiţele zăngănind, răsturnate pe jos. Ismail, nefiind Mihu acolo ca să-şi pocnească ţeasta de capul lui, ca într-un anumit rînd, poate se lovi de perete, fiindcă oamenii îl auziră înjurînd. Dar Adnana nu mai era aici, să alunece pe scări, vătămîndu-şi rotula – şi parcă fiecare îşi amintea de ea, în acel moment, după felul cum se uitară unul la altul, întrebători…

Speranţa trecu, fluturîndu-şi pavilionul tricolor în vînt, prin faţa cîtorva semeţe vase de linie englezeşti, printre care cuirasatul Cormorant, amintind cu numele lui una din faimoasele unităţi ale lui Nelson. Din ordinul căpitanului, Mihu coborî, apoi ridică pavilionul, salutîndu-le după cuvenitul ritual marinăresc – şi echipajul goeletei româneşti avu mulţumirea să vadă, drept răspuns, pavilionul maiestăţii sale făcînd la fel, ca şi cînd prin faţa lor ar fi trecut un bastiment măcar tot atît de măreţ ca vasele de război englezeşti.

O jumătate de oră mai tîrziu Speranţa era legată la chei, în portul comercial – gata să primească vizita feluritelor autorităţi. Martin Stricland, care din ziua plecării de la Marsilia rămăsese în cabină, dormind şi nedeschizînd decît la răstimpuri cîte un ochi, ca să nimerească sticla cu whisky şi arareori să îmbuce cîte ceva, nu se ivi pe punte nici cu acest prilej. Aşa că Anton Lupan trebui să se descurce singur cu pregătirile în vederea lungului drum la care porneau. Pînzele comandate erau de altminteri gata – şi fură aduse la bord chiar în prima zi. În următoarele două zile îmbarcară provizii, socotite pentru nevoile a opt oameni, pe timp de şaizeci de zile – adică aproape de două ori mai mult cît se credea că va cere traversarea Atlanticului. Cele două butoaie cu apă de pe punte cuprindeau împreună 800 de litri; în afară de ele mai fură îmbarcate încă două, aşa că provizia de apă se ridica la 1600 de litri, ceea ce asigura fiecărui om mai bine de trei litri pe zi, pentru băut şi pentru bucătărie – punîndu-l la socoteală şi pe Martin Stricland, deşi el, tot timpul drumului, nu avea să înghită nici o picătură.

Iată înşirate mai jos alimentele care fură aduse pe bord, prin grija lui Ismail, cu ajutorul celorlalţi, după lista întocmită de căpitan:

400 kilograme cartofi, în 8 saci a cîte 50 kilograme fiecare.

50 kilograme orez.

300 kilograme carne conservată, în butoiaşe de cîte 25 kilograme.

300 kilograme fructe: mere, lămîi şi portocale. 100 kilograme zahăr, în căpăţîni, protejate contra umezelii într-un triplu înveliş de hîrtie cerată. 50 borcane de dulceţuri felurite.

Pe deasupra, cambuza Speranţei mai cuprindea, din economiile făcute de Gherasim la Marsilia, peste 300 de litri de untdelemn, care ar fi fost prea îndestulător chiar pentru o călătorie în jurul Pămîntului. De asemenea se mai găseau pe bord cinci saci cu pesmeţi de mare, din cei fabricaţi, cu o deosebită îngrijire, în brutăria Adnanei.

Odată proviziile îmbarcate, Anton Lupan porunci echipajului să mai verifice o dată starea greementului, se asigură el însuşi că toate obiectele de pe bord erau bine amarate – apoi socoti că puteau începe marea călătorie.

A patra zi, înainte de ivirea zorilor, cînd remorcherul îşi vesti sosirea printr-un fluier gros care făcu să zbîrnîie peretele cabinei, căpitanul, trezit din vreme, se apropie de pasagerul său şi-l zgîlţîi de umeri.

― Domnule! Sîntem gata să pornim peste Atlantic. Ai de dat vreo dispoziţie?

Martin Stricland deschise ochiul dinspre masă.

― Whisky! zise,