― În afară de asta? stărui Anton Lupan, în timp ce remorcherul fluiera a doua oară.

Martin Stricland goli paharul, îl puse la loc pe masă – şi închise ochiul.

― Nimic! Să mă trezeşti cu o oră înainte de a fi la Punta Arenas!

Afară, lanţul ancorei începu să zornăie cu vădită nerăbdare… Şi dacă un obiect neînsufleţit putea să arate o asemenea pornire, se înţelege ce mare era în acea clipă nerăbdarea căpitanului.

CAPITOLUL  XIX

Sub coasta africană

O corabie care merge de la Gibraltar la Pernambuco, în Brazilia, traversînd pe drumul cel mai scurt Atlanticul de Sud, urmează ca îndată ce părăseşte apele strîmtorii să pună capul spre sud-vest, spre a întîlni insulele Canare. Acestea se află pe a 28-a şi a 29-a paralelă nordică, între al 13-lea şi al 18-lea meridian vestic, adică destul de aproape de coasta africană, de care nu le desparte decît un canal de 50–60 de mile, infim faţă de imensitatea oceanului.

Pe la ceasul două după prînz, în ziua de 22 august, cînd părăsise portul Gibraltar, Speranţa lăsă în stînga Capul Spartel, de pe coasta marocană, şi din clipa aceea avu în faţă oceanul Atlantic.

Întreg echipajul se afla pe punte, cuprins de o tulburare uşor de înţeles. Sub numele ei vechi, Speranţa mai brăzdase aceste ape în drum spre Marea Mînecii – şi Gherasim îşi amintea cu mîndrie că pe atunci făcuse parte din echipajul ei; ceilalţi însă vedeau prima oară oceanul.

― Mihule! porunci Anton Lupan, la fel de tulburat şi el. Treci la pavilion; se cuvine să salutăm!

Oamenii întoarseră capul, şi fără voia lor luară poziţii ostăşeşti, în vreme ce pavilionul românesc cobora şi se ridica încet pe catarg, salutînd intrarea Speranţei în ocean.

― Băieţi! urmă căpitanul, încercînd zadarnic să alunge un anumit tremur din glas. N-aş vrea să nutrim în sufletele noastre simţămîntul trufiei prosteşti, dar de data asta trebuie cu adevărat să ne mîndrim, fiindcă Speranţa este prima corabie care duce pavilionul românesc peste Atlantic!

Cum vorbea el aşa, o pală de vînt se abătu năprasnic dinspre nord, culcînd corabia pe bordul stîng. Oamenii alunecară pînă în parapet.

― Oho! Zi aşa ne primeşti? strigă Ieremia, pe jumătate speriat, pe jumătate învrăjbit.

― Nu vă fie teamă! interveni Anton Lupan, văzînd că şi ceilalţi oameni aruncau priviri speriate în jur. Oceanul nu-i mai rău decît Marea Neagră; ba chiar aş putea spune că-i mai blînd. A fost o rafală, cu care ne-a răspuns la salut.

Iar după ce zise acestea, trase cu urechea, fără voia lui, spre tambuchiul de la pupa, ca şi cînd, după rafală, s-ar fi aşteptat să audă acolo pe cineva scîncind.

Nu scîncea nimeni sub tambuchi – iar Speranţa îşi continua drumul spre vest, cu velele în bordul stîng, bandată puternic sub vîntul de nord, care mai departe în larg ridica valuri cît munţii. Dar, în chip ciudat, pe măsură ce se apropia de ei, corabia îi străbătea, legănîndu-se falnic, fără să pară speriată de înălţimea lor.

― Într-adevăr, Gherasime, e un vas fără pereche! exclamă Anton Lupan, apropiindu-se de cîrmă.

― Păi eu ce spuneam, domnule?… Dar nu e timpul să schimbăm drumul, spre sud-vest?

― Nu; să mai mergem un timp aşa, să ne îndepărtăm de coastă; căpitanul remorcherului m-a sfătuit să ţinem drumul cît mai în larg, ca să n-avem de lucru cu piraţii mauri.

Nu-şi sfîrşi bine vorba, cînd îl auziră pe Mihu, strigînd:

― Domnule, se văd nişte bărci; vin după noi! într-adevăr, la sud de Capul Spartei, care se pierdea în zare acoperit de spuma valurilor, se vedea o îngrămădire de pînze cenuşii, luptîndu-se cu oceanul.

― Oare să fie piraţi? întrebă cîrmaciul. Căpitanul se uită prin ochean.

― Da; sînt şapte sau opt feluci maure. Nu încape îndoială că vor să ne ajungă şi să ne prade.

― Să îndrăznească! strigă Ieremia, mîngîindu-şi flinta pe care i-o ştim.

― Numai dac-or putea să ne ajungă! adăugă Gherasim.

Anton Lupan clătină din cap, neliniştit.

― Să nu te mire, Gherasime! Felucile astea au o viteză foarte mare, iar maurii sînt marinari îndemînatici şi plini de îndrăzneală. Mi-ar fi venit mai la îndemînă să nu ne fi întîlnit cu ei.

― Lasă, domnule, c-am înfruntat noi pe alţii!

― Spînu avea cîţiva oameni, înarmaţi doar cu iatagane. Iar cu cei de pe insula Musarah nici n-am apucat să ne luptăm – aşa că nu se ştie cu ce pierdere de sînge i-am fi învins pînă la sfîrşit.

― Acolo aveam tun, bum-bum! zise Ismail, vărsîndu-şi în aceste vorbe o veche nemulţumire.

Fiindcă la Suez stăruise pe lîngă Gherasim să nu vîndă tunurile, lăsîndu-l fără împuternicirea de mai-mare peste artilerişti.

― Într-adevăr! încuviinţă căpitanul. Să fi avut tunurile acum, m-aş fi simţit mai liniştit. Cred că sînt foarte mulţi, pe puţin douăzeci într-o felucă şi mai toţi trebuie să aibă puşti…

În acest timp, distanţa care despărţea corabia de bărcile maurilor se micşora cu repeziciune. Cu toată primejdia, era peste putinţă să nu te minunezi de curajul şi iscusinţa urmăritorilor. Bărcile lor, înguste şi nepuntate, fără alt lest decît lestul viu al echipajului, purtau o pînză primejdios de mare, pe care vîntul o înclina pînă deasupra valurilor. Se cerea o iscusinţă nemaipomenită din partea cîrmaciului, ca să nu se răstoarne şi să manevreze printre crestele înspumate, astfel ca nici un val să nu se năpustească peste copastie, inundînd barca şi făcînd-o să se răstoarne într-o clipă.

Speranţa naviga cu velele obişnuite – şi-a încerca, pe vîntul acesta de furtună, să mai ridici altele, ar fi însemnat să pui în primejdie sarturile şi catargele, care de pe acum vibrau, zbîrnîitul lor întrecînd uneori mugetul valurilor.

Anton Lupan lăsă ocheanul şi porunci, fără să-şi poată ascunde îngrijorarea:

― Gherasime, ia drumul sud-vest! Băieţi, slăbiţi scotele!

Schimbînd drumul cu patru carturi mai la sud, Speranţa primea acum vîntul înapoia traversului şi îşi mărise viteza în chip simţitor. Valurile care veneau din urmă abia izbuteau să o întreacă; uneori, corabia se întîmpla să gonească zeci de metri pe o creastă, pînă ce, în sfîrşit, valul i se rostogolea domol sub etravă, ca să lase locul altuia.

Cîteva clipe piraţii şovăiră, apoi schimbară şi ei drumul. Numai una din bărci rămăsese în urmă, rotindu-se dezorientată între valuri; dar după un timp îşi reluă drumul,