În frunte gonea o felucă parcă mai mare, cu pînza albită de spuma valurilor. Omul de la cîrmă putea fi văzut acum cu ochii liberi, cu o mînă încleştată pe eche, cu alta ţinîndu-se strîns de copastie; din cînd în cînd îşi arunca ochii în urmă şi făcea semne învrăjbite, desigur îndemnîndu-i pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în faţa furtunii; de bună seamă, acesta era şeful expediţiei şi se vedea cît de colo că ştia să-şi stăpînească oamenii.

Cu aceeaşi îngrijorare pe faţă, Anton Lupan îşi roti privirea de jur împrejurul oceanului, răscolit de valuri; nu se vedea venind nici un vapor, nici o corabie. Situaţia se arăta limpede: trebuia să primească această luptă inegală, fără a nădăjdui vreun ajutor de aiurea.

Între timp, nemaiaşteptînd un ordin, oamenii din echipaj, afară de Gherasim, care nu putea lăsa cîrma, coborîseră în cabină, de unde se întorseseră cu puştile şi cu cutiile de cartuşe şi acum aşteptau palizi în faţa parapetului, gata să deschidă focul asupra maurilor.

Prima felucă ajunsese atît de aproape, încît se vedeau oamenii, pe puţin cincisprezece, întinşi la fund, pe panouri; erau toţi cu capetele goale şi în creştet aveau un smoc de păr negru, care le dădea o înfăţişare războinică; vreo trei sau patru se aţineau la prova, cu puştile întinse peste copastie.

― Domnule, zise Ieremia, văzînd că suta de metri care mai rămăsese pînă la prima barcă se micşora repede, eu cred că-i vremea să-l ating la mir pe cîrmaci; altminteri au să deschidă ei focul – şi mi-e că noi preţuim mai mult decît dînşii.

Anton Lupan se frămînta, chinuit de nehotărîre; îşi dădea seama că în cîteva minute feluca va fi sub pupa Speranţei urmată de celelalte şapte, care purtau cu toatele pe puţin o sută de oameni, şi ei, şase – pe cîrmaci neputîndu-l pune la numărătoare, n-ar fi izbutit să-i înfrîngă, oricît de mare le-ar fi fost curajul şi dibăcia. Pesemne oamenii săi nu-şi dădeau seama de primejdie, se socoteau mai tari, dispreţuind puterea maurilor.

― Aşteptaţi! strigă, frămîntîndu-şi gîndul să caute o scăpare.

Fără să ţină seama de vorba lui, Ismail îşi duse puşca la ochi – şi ca urmare, toţi ceilalţi, ba chiar şi Mihu, îi imitară gestul, nemaiputînd să-şi stăpînească încordarea.

― Staţi! strigă iarăşi căpitanul.

Apoi se apropie de Ieremia şi-i puse mîna pe umăr. Era ultima clipă cînd se mai putea lua o hotărîre. Prima felucă ajunsese atît de aproape, încît i se vedeau cele mai mici detalii: cusăturile pînzei, scotele, funga. Pe chipul piraţilor înţepeniseră rînjete triumfătoare.

Anton Lupan arătă vîrful catargului arcuit peste valuri.

― Să-l atingi la mir pe cîrmaci nu e greu, îi spuse lui Ieremia. Dar aşa, n-am face decît să-i învrăjbim mai tare, şi sîntem prea puţini la număr ca să ducem lupta pînă la urmă. Mai bine ocheşte în fungă!

O clipă Ieremia îl privi nedumerit – apoi, înţelegîndu-i gîndul, chipul i se lumină într-un zîmbet plin de mulţumire.

― Dacă n-o nimeresc, să nu-mi mai spui Ieremia! strigă, ducînd la ochi vechea lui flintă.

Văzîndu-i gestul, maurii din prova felucii, care acum se aflau la o aruncătură de piatră, deschiseră focul asupra Speranţei, într-o răpăială care se pierdea în vuietul mării, făcîndu-te să crezi că nu sînt împuşcături adevărate, ci numai o glumă, o joacă. Dar gloanţele începură să piuie pe deasupra punţii; fesul lui Ismail făcu o săritură comică, apoi vîntul îl prinse şi-l aruncă pe gura tambuchiului de la prova, peste cratiţele care se răsturnară, zdrăngănind pe podele.

Bucătarul rămase descumpănit cîteva clipe, cu părul pleşuv răvăşit de furtună, apoi scoase un răcnet şi se aplecă peste parapet, cu puşca întinsă, alături de Negrilă care lătra cuprins de furie.

Un alt glonţ lovi vela mare, într-o cusătură şi în pînză se ivi o ruptură de cîteva şchioape, pe care vîntul începu s-o scarmene cu duşmănie.

În acest timp, aşezat în genunchi în faţa parapetului, Ieremia, fără să-i pese de gloanţele maurilor care-i şuierau pe la ureche, ochea cu grijă, urmărind mişcările smintite ale catargului, aşteptînd clipa prielnică.

Alături, în scîndura parapetului se ivi o spărtură, iar glonţul care o făcuse, se rostogoli pe punte.

― Haide, Ieremie, că ne dau gata! strigă Haralamb. Spărtura din parapet era numai la o palmă de dînsul. Ieremia apăsă trăgaciul; nimeni nu auzi detunătura – dar în clipa următoare, din feluca maurilor se ridicară douăzeci de glasuri într-un singur strigăt. Vela uriaşă, cu funga ruptă, căzu zbătîndu-se în valuri – şi barca, răsucindu-se în loc ca o sfîrlează, se răsturnă, înainte ca echipajul Speranţei să-şi fi dat seama limpede ce se întîmplase.

În jurul bărcii răsturnate se ridicau braţe deznădăjduite, se frămîntau capete lucioase cu moţurile ude, în vreme ce căpetenia piraţilor, agăţat de cîrmă, continua să facă semne şi mai învrăjbite spre felucile din urmă.

Pe puntea goeletei, oamenii săriră în picioare, cu strigăte de bucurie.

― Staţi, că n-am terminat încă! îi potoli căpitanul. Ieremie, pregăteşte-ţi flinta!

― Şi vezi ce faci, vere! adăugă Haralamb, cuprins de spaimă cu întîrziere. Dacă greşeşti ţinta, aşa cum sînt de furioşi ei acum, nu ne mai lasă cu viaţă!

― Atunci fă bine de strică şi tu un glonţ pe dînşii; doar n-oi fi uitat cum se trage! Ocheşte în cea din stînga, că eu am grijă de ailaltă.

Două feluci veneau una după alta – şi parcă mai iute decît prima, ca şi cînd în pînze nu mai împingea numai vîntul, ci şi furia piraţilor. Cei căzuţi în apă se agăţaseră de barca răsturnată şi se luptau înverşunaţi s-o întoarcă. În clipa cînd una din cele două feluci trecu pe alături, căpetenia maurilor se aruncă peste bordul ei dintr-o săritură, îl îmbrînci pe cîrmaci, puse mîna pe eche şi, aplecîndu-se înainte, începu să scoată strigăte înspăimîntătoare.

― Vere, cu ăsta nu-i glumă! zise Haralamb, mîngîindu-şi puşca.

― Ţine-ţi gura şi ocheşte, dacă ţi-e aşa teamă de dînsul! Anton Lupan îl văzu pe bucătar îndreptîndu-şi puşca asupra căpeteniei maure.

― Ce faci, Ismaile? Nu ţi-am spus că aşa nu cîştigi nimica?

Abia apucase să-şi termine vorba, cînd un glonţ îi smulse ocheanul din mînă şi se înfipse pîrîind în arborele mare, deasupra ghiului.

― Vedeam?! strigă bucătarul, cuprins de indignare. Ei cîştigam, noi stam! Ah, Allah!