Şi puse furios puşca la umăr.

Un alt răcnet, mai înspăimîntător decît primul, se ridică din urmă. Ieremia şi Haralamb trăseseră aproape în aceeaşi clipă; una din feluci se răsturnă, alta veni de-a curmezişul, iar o a treia, care se apropia fulgerător din urmă, se propti în ea, cu o buşitură care se auzi pînă pe puntea Speranţei. Oamenii văzură pupa ridicîndu-se în aer, apoi rostogolindu-se în valuri, în timp ce bordajul bărcii lovite zbura pe sus, prefăcut în surcele.

Ismail scoase un chiot, ca ghiaurii, şi se ridică în picioare. Haralamb şi Ieremia se ridicară şi ei, cu mişcări mai domoale.

― Ce te umfli în pene, turcule? întrebă primul, neînţelegînd fudulia bucătarului. Ce, nu cumva crezi că tu ai făcut isprava?

― Dar cine am făcut?

― Eu cu Ieremia!

― Voi două, eu una! stărui bucătarul, încă sub stăpînirea încordării cu care ochise feluca maură.

― A treia s-a răsturnat singură; tu nici n-ai apucat să tragi, viteazule! Ia miroase-ţi ţeava puştii! Dar vezi să nu-ţi găureşti nasul, că ai glonţul înăuntru!

Ismail îşi apropie nasul de gura ţevii şi pe chipul lui se zugrăvi dezamăgirea, cu un amestec de nedumerire. Puşca mirosea a fier rece – nu se simţea cîtuşi de puţin urma pulberii.

― Nu fii necăjit, Ismaile! îl linişti Anton Lupan, stăpînindu-şi un zîmbet. Se mai întîmplă şi de astea în fierbinţeala luptei.

Într-adevăr, nimeni să nu-l bănuiască pe bucătar de împăunare deşartă! În clipa cînd felucile se răsturnaseră, el strîngea puşca în mîini cu atîta înverşunare, ochind atît de încordat într-una din ele, încît n-avusese cum să-şi dea seama că glonţul lui nici măcar nu pornise din ţeava. Dar apucă-te să le explici asta ghiaurilor care rîd de tine! Bietul Ismail se îndreptă ruşinat spre bucătărie, tîrînd cu scîrbă puşca netrebnică – şi se făcu nevăzut pe gura tambuchiului.

Locul luptei rămînea repede în urmă; cele patru feluci nevătămate se rotiră o vreme în jurul celorlalte, apoi îşi reluară urmărirea, de bună seamă sub îndemnul aceleiaşi căpetenii învrăjbite, care sărise pe bordul uneia din ele. Dar între timp Speranţa ajunsese departe, şi maurii, după ce o mai urmăriră fără sorţi de izbîndă, cîtăva vreme, începură să şovăie, apoi luară calea întoarsă ducîndu-se spre Capul Spartei uzi şi cu coada între picioare.

Anton Lupan se aplecă şi luă de jos ocheanul făcut ţăndări.

― Păcat! zise, cu ciudă. Îl aveam de multă vreme!

― Ochean mai estem unul, dar alt fes de unde luam? se văicări Ismail, apropiindu-se amărît dinspre bucătărie.

Frumosul lui fes roşu, cu ciucure negru, dăruit de Laleli la despărţire, nu mai putea căpăta nici o întrebuinţare, nici măcar pe aceea de trofeu, fiindcă, pe lîngă gaura glorioasă tăcută de glonţ, purta urmele slinoase ale cratiţelor cu mîncare rostogolite peste el.

Tocmai cînd Anton Lupan căuta cuvintele cu care să ogoiască amărăciunea bucătarului, pe spiraiul cabinei de la pupa se auzi un glas dogit, răzbind ca din fundul butoiului:

― Căpitane, eşti pe aici?

― Da, domnule, ce doreşti? răspunse căpitanul, mirat să audă glasul lui Martin Stricland.

― Mi s-a părut mie, sau aţi tras cu puştile?

― S-a tras, într-adevăr.

― Aţi vînat albatroşi?

― Nu; ne-am luptat cu nişte piraţi mauri.

― Aha! Ceva răniţi aveţi?

― Din fericire nu; dar fără iscusinţa ochitorilor mei, în clipa asta de bună seamă am fi fost cu toţii hrană pentru rechini.

― Bine!… Nădăjduiesc că nici una din sticlele mele n-a avut de suferit cu prilejul acestei încăierări.

― Nu, domnule; norocul a făcut ca sticlele dumitale să scape întregi.

― Foarte bine; veghează asupra lor. Mai avem mult de mers?

― Abia azi-dimineaţă am plecat de la Gibraltar.

― Aha! Atunci aştept să mă trezeşti cînd om ajunge în Ţara de Foc.

Aveau să treacă iarăşi zile şi săptămîni întregi, pînă ce Martin Stricland să deschidă gura din nou, de data asta cu un prilej nefericit, care avea să pună în grea cumpănă soarta întregului echipaj, fapt ce va fi povestit la timpul lui.

Martin Stricland amuţi – şi deodată oamenii, care abia acum îşi reveneau după crîncena lor încăierare cu piraţii mauri, îşi dădură seama că se făcuse seară, fără să ştie cînd. Orizontul spre apus era acoperit de nori înroşiţi, care răspîndeau peste ocean culoarea unui aliaj ciudat, nefolosită de nici un turnător, nicicînd – aramă cu plumb topit. Spre răsărit, ţărmul pierise de mult şi nici felucile maure nu se mai vedeau, dar în aer plutea un suflu ameninţător şi trist.

După ce se orînduiră schimburile de noapte, ceilalţi oameni căzură zdrobiţi în paturile lor, înainte de a se mai osteni să îmbuce ceva. La prima întîlnire cu oceanul, acesta se dovedise neprimitor.

Vîntul furtunos de nord suflă pînă la miezul nopţii, cînd lăsă pe neaşteptate locul unei brize de est, vestind apropierea alizeului – dar Speranţa fu chinuită toată noaptea de o hulă rea, care nu se potoli decît în zori. În schimb, la răsăritul soarelui, oceanul era la fel de albastru ca Mediterana şi răsufla liniştit, ca o vietate blîndă, de care nu se cuvine să te temi. Pe sus zburau albatroşi, descriind gînditori spirale largi deasupra corăbiei. Jos, apa fierbea în dansul zvăpăiat a mii şi mii de peşti feluriţi, care se roteau în toate chipurile, ca la un ciudat bal submarin care începea nu seara, ca îndeobşte balurile pe pămînt, ci dimineaţa, o dată cu ivirea soarelui la orizont. Două şiruri de marsuini escortau goeleta, alunecînd cîte unul în fiecare bord – şi aveau să meargă mai multe zile aşa, fără să se sperie de oamenii care se aplecau curioşi spre ei, peste parapet.

― Ăştia-s delfini, domnule? întrebă Mihu.

― Nu, dar se înrudesc şi seamănă, precum vezi, numai că au botul mai ascuţit. Sînt marsuini, un animal de apă din neamul balenelor. Cei de aici nu ating mai mult de un metru, un metru şi jumătate; alţii însă, în apele mai reci, din nord, ajung pînă la opt metri şi pot să atace chiar balenele.

― Balenele?! se miră musul. Eu credeam că pe balene nu e chip să le atace nimeni!

― Ba uite că marsuinii cei mari le atacă. Se năpustesc mai mulţi asupra uneia şi, după ce o omoară, îi mănîncă limba – restul nu le place, sînt mofturoşi!

Musul îşi scutură un fior:

― Fie, domnule, dar amarnică e viaţa şi în apă, nu numai pe pămînt!

O oră mai tîrziu, în