vreme ce echipajul, care sfîrşise de spălat puntea, îşi bea ceaiul, lîngă bocaport, Mihu, de veghe la prova, văzu în faţa bompresului o vietate ciudată, să fi zis că-i peşte, cam de mărimea unei scrumbii, ţîşnind argintie din valuri şi luîndu-şi zborul spre sud-vest, plină de lumină şi de sclipiri, ca o flacără bengală care întregea balul oceanului. Băiatul rămase cu gura căscată – şi numai după ce vietatea ciudată se scufundă în valuri, cîteva zeci de metri mai departe, izbuti să se întoarcă spre căpitan şi să-l întrebe mirat:

― Domnule, ce-o fi asta? Am văzut o comedie, dar n-am luat seama bine ce era: un peşte care zboară sau o pasăre care înoată?

― Aşa?! Trebuie să fi fost un peşte zburător.

― Peşte zburător? Se poate una ca asta?

― Se poate; numai să nu-ţi închipui că zboară chiar ca păsările. Au un fel de aripi, în locul înotătoarelor, dar nu se pot ţine multă vreme în aer; cel mult o sută de metri. Zborul lor seamănă mai degrabă cu ai lăcustelor.

― Pesemne sînt foarte rari, observă musul. N-am văzut decît unul.

― Mai la sud o să-i întîlnim cu duiumul. Deocamdată însă, nu te aştepta să-i vezi: acela de adineauri trebuie să fi fost unul rătăcit.

Într-adevăr, în zilele care urmară, nici Mihu nici ceilalţi nu mai văzură vreun asemenea peşte năzdrăvan, cu toate că îşi zgîiau tot timpul ochii pe întinderea oceanului; o parte din echipaj era din ce în ce mai înclinată a crede că Mihu visase cai verzi pe pereţi, iar căpitanul, pus pe glumă, îi ţinea isonul ca să rîdă de el.

Dar iată că într-o bună dimineaţă, a patra de cînd începuse călătoria pe Atlantic, Ismail, care era în bucătărie şi încingea untdelemnul în tigaie, auzi un fîlfîit ciudat în aer, apoi o greutate udă îi căzu în creştet, făcîndu-l să se cocoşeze, cuprins de cea mai cinstită spaimă. Un peşte zburător abătut deasupra punţii nimerise pe gura tambuchiului de la prova, se lovise în peretele de scînduri, căzuse în capul bucătarului şi de-acolo alunecase drept în tigaie, unde îndată untdelemnul încins începu să sfîrîie. Pînă ce bucătarul să-şi revină, nenorocosul peşte era gata prăjit, cu măruntaie cu tot.

De atunci înainte, peştii zburători se înmulţiră. Ţîşneau din unde, în stoluri, unii mai mici, de o şchioapă, alţii de aproape jumătate de metru, toţi argintii, cu spinarea albă, cu coada şi cu pieptul de un albastru adînc, ca al cerului noaptea. În lumina soarelui culorile acestea scoteau sclipiri ameţitoare – şi zborul feeric nu contenea decît scurte răstimpuri. Adesea, dimineaţa, echipajul găsea pe punte cîte opt-zece peşti dintr-o dată, rătăciţi în zborul lor de noapte, şi cum pe lîngă culorile ameţitoare mai aveau şi-o carne deosebit de gustoasă, prînzurile la bordul Speranţei deveniseră foarte ademenitoare.

Briza din primele zile se rotise şi bătea acum de la nord-est, cu o statornicie care dovedea prezenţa alizeului, vîntul atît de plăcut navigatorilor. Corabia noastră, cu capul pe insulele Canare, îl primea exact din pupa, ceea ce îl obliga pe cîrmaci la o atenţie continuă, dar în schimb, făcea zilnic între o sută şi o sută patruzeci de mile, fără nici un fel de trudă din partea echipajului. Oamenii aveau acum timp să viseze… Visele lor erau uneori domoale, alteori mai repezi, unele îi făceau să zîmbească, altele le aduceau pe chip o mică întristare.

Chiar şi acum, după atîtea zile, Negrilă se mai ducea uneori la pupa şi, urcîndu-se cu picioarele deasupra parapetului, privea stăruitor în urmă, cu ochii îngreuiaţi de o tristeţe aproape ca a oamenilor. Apoi se întorcea pe punte, o cerceta cu stăruinţă, mirosind prin toate colţurile şi scîncind cu nedumerire. Atunci gîndul echipajului, cu căpitan, cu tot, cu cîrmaci şi om de veghe, se ducea departe, străbătînd drumul înapoi peste Atlantic şi Mediterană, pînă la Marsilia. Nimeni nu spunea nici un nume, niciodată, dar cînd se aflau laolaltă cuprinşi de aceeaşi tăcere, fiecare ştia că între ei sălăşluieşte, blîndă şi plină de farmec, amintirea Adnanei.

Atunci căutau să-şi îndrepte gîndurile tot în altă parte…

Haralamb se gîndea cînd la Ghiocica, fata sacagiului, cînd la vădane, cînd la dulcea Laleli cea gingaşă, cînd la grecoaica de la Pireu, la cafenea şi la giubeaua albastră pe care o aruncase în praful cheiului.

Gherasim se gîndea la copii, la nevastă şi la caprele afurisite care nu voiau să mănînce iarba uscată.

Ismail se gîndea la cea mai tînără dintre neveste, fără să ştie că aici gîndul i se încrucişa cu al ghiaurului care-i ridicase acelei neveste iaşmacul – şi pe chip zîmbetul îi înflorea cum se dezboboceşte trandafirul; apoi îşi amintea fesul găurit – şi trandafirul îşi lepăda, una cîte una, petalele ofilite.

Cristea Busuioc privea catargele, visa la codrii împăduriţi, şi uneori, în legănarea largă a oceanului, i se părea că alunecă pe Bistriţa, cu plutele la vale. Ceilalţi, uneori, se mai opreau din vise, se strîngeau laolaltă, la umbra pînzelor, şi se mai apucau de sporovăit, în timp ce Mihu cînta încetişor, din fluier sau din caval, punîndu-şi în cîntec dorurile. Numai plutaşul se ţinea deoparte, tăcut, părînd că visează.

În capul fiecăruia erau destule sipetele cu amintiri, frumos orînduite sau aruncate alandala, după firea omului, şi ei le deschideau cîteodată, în văzul tuturora, afară de plutaş, care îşi ţinea sipetul închis.

Anton Lupan privea orizontul pustiu cu zilele şi se gîndea că pe aici trecuse poate Pierre Vaillant, cu L’Esperance, acum mai multe luni. Dacă oceanul ar fi avut glas, dacă ar fi vrut să-i spună – unde era acum, unde ajunsese prietenul lui?!… Şi tot pe aici, pe acest ocean mut, dar cu patru secole în urmă, Santa Maria lui Columb naviga în necunoscut, căutînd pe la apus drumul Soarelui Răsare. Şeful expediţiei socotea atunci că Pămîntul e rotund; însă cîţi din însoţitorii lui puteau socoti la fel – şi cîţi nu îl credeau nebun? Prin locurile acestea pe care acum Speranţa le străbătea atît de liniştită, la bordul caravelelor lui Cristofor Columb se iveau nemulţumiri; oamenii începeau să se teamă de necunoscut, voiau să se întoarcă, puneau la cale cum să strice cîrmele şi revolta mocnea, gata a izbucni.

Ia stai: oare