în echipajul goeletei româneşti nu erau nemulţumiri? Căpitanul se ridică de pe parapet, unde visase pînă atunci, şi aruncă ochii spre oamenii săi, mirat că acest gînd neliniştitor îi venise aşa de tîrziu. Oamenii îşi vedeau de treburi, în chipul cel mai paşnic. Numai în ochii lui Ismail, de cart la cîrmă, Anton Lupan surprinse o căutătură piezişă, care nu-i plăcu.

― Ce-i, Ismaile? îl întrebă, apropiindu-se de el. Te supără ceva?

Bucătarul îşi feri ochii, lăsîndu-i în pămînt.

― Nu estem nimic! răspunse, bosumflat.

Dar Anton Lupan nu se lăsă înşelat de acest răspuns, aşa că de acum înainte mai avu încă un gînd: ce s-o fi petrecînd cu Ismail? Căci, în mod neîndoios, ceva se petrecea. Şi într-adevăr, într-o zi…

Dar pînă atunci trecură aproape două săptămîni, în care bucătarul mocni – aşa cum pare-se mocneau şi anumite forţe ale oceanului, încercînd să izbucnească, din cînd în cînd. În ultima zi de august, Speranţa naviga, după cum dovedeau calculele, în canalul dintre coasta Africii şi Lazarete, cea mai de nord insulă din grupul Canarelor, dar nici una din coaste nu se vedea, fiindcă deşi sus cerul era limpede, orizontul de jur împrejur stătea înăbuşit sub nori plumburii, nemişcaţi şi sterpi, care nu vesteau nici furtună, nici timp frumos – ci îţi umpleau sufletul de îndoieli.

Norii aceştia nemişcaţi şi nevorbitori îţi dau uneori mai multă osteneală decît o furtună izbucnită în plin, cu fulgere, tunete şi năprasnice dezlănţuiri de vînt. În asemenea clipe cel mai încercat marinar se gîndeşte cu sufletul greu la casa lui, dacă o are pe undeva, la o grădiniţă cu flori, la o fereastră plină de soare, la patru pereţi albi şi la o podea care să stea nemişcată pe pămînt – să nu se mai legene atît!

Oceanul era blînd, dar aducea atîta nelinişte cu întinderea lui ascunsă înşelător sub perdeaua de nori!

Speranţa navigă toată ziua în acest cazan îngust; seara, cerul se lumină pînă la două palme deasupra orizontului; zidul apăsător părea că se va nărui… Steaua polară răsări jos – în fiecare zi cobora mai mult, pregătindu-se să dispară ca să facă loc stelelor din cealaltă jumătate a cerului şi magnificei Cruci a Sudului, visată cu atîta nostalgie de navigatori.

A doua zi la prînz, la cîteva mile în tribord, deasupra norilor se ivi un pisc înalt. După ce îşi cercetă harta, căpitanul îşi dădu seama că era vîrful muntelui Muda, de pe insula Fuerteventura. Jumătate de oră mai tîrziu, norii se risipiră pînă jos, aducînd liniştea în sufletul echipajului; numai Ismail mocnea închis în el, cu neputinţă de pătruns. Ţărmurile insulei se arătară paşnice, ademenitoare, cu coline împădurite, cu sate risipite printre livezi, atestînd prezenţa vieţii omeneşti şi izbutind să încredinţeze tocmai la timp echipajul goeletei că nu navigau pe apele altei planete, lipsite de semenii lor.

La poalele muntelui Muda se vedea un mic port. Anton Lupan ar fi vrut să se abată puţin din drum şi să acosteze aici măcar pentru o jumătate de zi, încredinţat că va găsi oameni care să merite această escală, dar drumul era încă lung şi trebuia să se grăbească, dacă voia să-l ajungă pe Pierre Vaillant, plecat cu atîta vreme înaintea lui.

Insula Fuerteventura rămase toată ziua în bordul drept şi abia după căderea nopţii depăşiră colţul ei de sud-vest. Atunci răsuflarea largă a oceanului se simţi iar; el pulsă astfel pînă a doua zi la răsărit, ridicînd talazuri rare şi întinse ca nişte podişuri. O dată cu răsăritul soarelui, vîntul de nord-est, care bătuse zece zile necontenit, începu să şovăie printre pînze, apoi alunecă peste parapet şi se întinse să doarmă pe podişul oceanului, ca un animal mai curînd leneş decît ostenit.

Marinarii numesc această stare a mării „calm plat”; asta e ceva mai mult decît leşinul şi ceva mai puţin decît moartea. Pînzele atîrnă amorţite în fungi, pavilioanele se pleoştesc, totul pe bord apare ca neavînd nici un sens. Şi în timp ce totul dormitează în jur, sufletul marinarului, furios pe neputinţa lui, se zbuciumă mai vîrtos ca oricînd. Răscoalele la bord izbucnesc mai degrabă în timpul unei asemenea acalmii, decît pe cel mai dezlănţuit uragan.

Ismail se învîrti vreun ceas pe punte, uitîndu-se în zare şi pufnind, coborî în cabina de la pupa, pentru anumite îndatoriri, apoi, după ce mai mocni iarăşi vreun sfert de ceas, se apropie de căpitan, spumegînd:

― Domnule, ala pezevenghi, Stricland, de ce stam, nu făceam nimic? Eu trebuie caram ţucal fiecare zi?

La Marsilia, Martin Stricland voise să-şi îmbarce un servitor personal. Temîndu-se de prezenţa a încă unui om necunoscut, despre care nici măcar nu ştia cum ar putea arăta la chip şi care n-ar fi fost de mirare să aducă cine ştie ce năravuri şi să strice astfel viaţa armonioasă a unui echipaj vrednic şi inimos, Anton Lupan îl sfătuise să renunţe la acest gînd, cu atît mai mult cu cît el însuşi, căpitanul corăbiei, nu simţea nevoia unui servitor.

Totuşi, la stăruinţa pasagerului, se învoise ca un om din echipaj să se ocupe de trebuinţele lui personale, contra unei remunerări globale de zece lire sterline, pe tot timpul călătoriei. Suma într-adevăr nu era de dispreţuit, şi cum dintre toţi Ismail se dovedise cel mai încolţit de nevoi, cu cele patru neveste de la Stambul, îl recomandase lui Martin Stricland. Amîndouă părţile se învoiseră numaidecît. Înţelegerea aceasta nefăcînd obiectul unei clauze din contract, n-a mai fost pomenită la început – şi poate niciodată nu s-ar fi amintit de ea, dacă între timp n-ar fi intervenit nemulţumirea lui Ismail.

Anton Lupan înţelegea revolta bucătarului, totuşi trebuia să recunoască deschis că, dacă Martin Stricland era un pasager trîndav, nu era şi unul prea pretenţios. În afară de umilitoarea îndeletnicire pomenită mai sus, care ce-i drept nu fusese precizată iniţial, dar la care orice servitor s-ar fi putut aştepta din partea stăpînului său rîzgîiat, pe o corabie lipsită de anumite amenajări – cum spuneam, în afară de această îndeletnicire la rîndul ei destul de trecătoare, Ismail nu mai avea de făcut altceva decît să care zilnic din hambar în cabina de la pupa numărul de sticle de whisky estimate că vor încăpea în pîntecele