Ce-ar fi putut face într-o situaţie ca asta orice alt căpitan, oricît de omenos şi oricît scaun ar fi avut la cap?

Anton Lupan ridică din umeri, încurcat:

― De, Ismaile! N-ai decît să-i dai înapoi cele zece lire, şi cu asta scapi de orice belea.

― De unde dam? Alea zece lire la Stambul am plecat…

Dac-ar fi putut, căpitanul l-ar fi răscumpărat cu banii lui pe sărmanul bucătar, dar în clipa de faţă nu avea nici un ban asupra sa, tot avutul său personal, ca şi al celorlalţi, fiind depus la Bancă, aşa cum ne amintim cu toţii că se făcuse, încă de la Marsilia.

― Atunci caram mereu?

― De, Ismaile… Caram!

― Aşa?… Siktir, Stricland!

Ca urmare, în ziua aceea Ismail săvîrşi un gest necugetat, gestul despre care am spus că avea să pună la un moment dat în grea cumpănă soarta întregului echipaj.

Nu atît dornic să bea, cît să se răzbune pe Martin Stricland, bucătarul coborî în magazie, luă din ladă o sticlă cu whisky, o ascunse în şalvari, apoi se strecură în bucătărie, îi scoase dopul şi începu s-o deşerte, strîmbîndu-se după fiecare pahar. Într-un sfert de oră sticla fu goală; afară oceanul dormea, calm plat. Odată această ispravă săvîrşită, în loc să se îmbete, Ismail îşi simţi capul mai limpede ca oricînd şi îşi dădu seama, că fapta lui va aduce proaste urmări, cunoscută fiind ţicneala pasagerului şi grija ce-o arăta băuturilor sale depozitate în hambar.

Dezmeticit, bucătarul se repezi asupra dopului şi-a capsulei de zinc, care din fericire nu se vătămase prea mult şi deci, cu oarecare iscusinţă, putea fi pusă la loc; mai departe, dacă în loc de whisky Martin Stricland avea să găsească în sticlă apă chioară, asta nu mai era treaba lui Ismail, de vreme ce el putea să arate capsula pusă deasupra dopului de însuşi fabricantul scoţian.

În clipa în care îşi simţi astfel conştiinţa liniştită şi se pregătea să pună sticla la robinetul rezervorului cu apă, aflat lîngă maşina de gătit, un diavol mai afurisit decît cel ce-l îndemnase prima oară să cadă în păcat, se strecură la urechea lui şi începu a-i şoşoti.

La început bucătarul făcu ochii mari şi rămase cu mîna înţepenită pe robinet. În clipa următoare se pomeni chicotind, un chicotit vesel şi totodată crud.

Ce-i şoptise diavolul la ureche, se va vedea curînd; pînă una-alta Ismail dosi cu grijă sticla goală între oalele şi cratiţele lui, iar dopul cu capsula le puse bine, ca să le poată folosi la timp. Restul zilei îşi văzu de treburi, bine dispus, chicotind la răstimpuri ca un armăsar răguşit şi năbădăios, fără să-i pese nici de acalmie, nici de armatan, vîntul fierbinte, cu nisip, pornit de pe continent, care avea să-şi vestească sosirea curînd după prînz.

A doua zi dimineaţa, cu sticla dosită în şalvari şi cu pîlnioara de gaz în buzunar, prevedere şi rafinament de oriental, Ismail coborî în cabină la Martin Stricland, pentru ritualul cunoscut – şi profitînd de beţia acestuia, turnă în locul whisky-ului lichidul de sub pat, chicotind mai afurisit ca oricînd, de vreme ce săvîrşea această ispravă chiar sub nasul păgubaşului adormit.

După ce sticla fu plină pînă la gît, Ismail se întoarse cu ea în bucătărie, îi îndesă dopul, îl capsulă – şi iarăşi chicoti îndelung. Pe urmă nu-i mai rămase decît să ducă sticla la locul ei şi s-o amestece cu celelalte, ca şi cum ar fi vrut să i se piardă urma definitiv.

Trebuie spus că lucrul fusese făcut cu atîta îndemînare, încît mai tîrziu nici chiar bucătarul nu mai recunoscu sticla cu bocluc – şi în ziua cînd o puse pe masă, la căpătîiul lui Martin Stricland, habar nu mai avea de această ispravă din trecut.

Pînă atunci însă, să ne întoarcem la locul de unde ne-am îndepărtat, pentru Ismail. În ajun, cînd au început să se petreacă faptele descrise mai sus, nu e greu să ne amintim că Speranţa se afla la sud de Canare, într-un calm plat care începuse să-şi dea roadele, cum de altfel s-a şi văzut. Dacă bucătarul izbucnise cel dintîi avea motivele lui, neobservate pînă atunci; dar poate şi ceilalţi aveau ascunse pe undeva nemulţumiri.

Anton Lupan îi urmărea îngrijorat cum stăteau pe punte, posomorîţi; nu că s-ar fi temut de vreo răscoală la bord, dar îl durea inima să-şi vadă oamenii atît de pămîntii. Partea proastă era că el însuşi se simţea apăsat şi nu găsea în suflet destul îndemn ca să purceadă la o faptă, la un gest, sau să găsească măcar o vorbă cu care să-şi învioreze echipajul pleoştit. Şi ăsta era abia un început; la ecuator asemenea zile aveau să se ţină şir!

În cursul dimineţii care se scursese chinuitor de încet, fumul mai multor vapoare se văzu la orizont, înspre apus, pe linia care leagă în chip regulat coasta Braziliei cu Europa; vederea unui vapor însă nu aduce nici o mîngîiere în sufletul corăbierului ţintuit pe un ocean adormit, dimpotrivă, îl învrăjbeşte mai mult.

Pe la ceasurile două după prînz, dinspre sud-vest se ridică un tunet atît de îndepărtat, încît nu făcu să tresară pe nimeni la bordul Speranţei. Mai tîrziu, în aceeaşi direcţie se zăriră nori neclari, care multă vreme semănară cu fumul unui vapor. Abia după un ceas îşi arătară conturul precis, ridicîndu-se domol pe cer – şi atunci, cu toată încetineala lor, nimeni nu se mai îndoi că pregăteau izbucnirea vîntului. Faţa oceanului se învioră şi chipurile oamenilor la fel. Cîteva fulgere brăzdară cerul, la orizont. Căpitanul răsuflă uşurat: decît acalmie, mai bine uragan!

Ismail ţopăia vesel pe punte, chicotind, ca şi cînd ar fi fost flăcău, nu bărbat în toată firea, cu patru neveste la Istambul.

― Hei, Ismaile, ţi-a trecut supărarea?

― De ce suparăm? Lasă, caram, caram!

Norii de la sud înaintară pînă ce acoperiră jumătate din cer; dedesubt, oceanul se învolburase, iar la orizont părea dezlănţuit pe deplin. Deodată însă furtuna se opri în loc şi cîtăva vreme se lăsă o linişte de ţintirim. Oamenii care aşteptau vîntul, cu faţa la sud, simţiră toţi în aceeaşi clipă că se întîmplă ceva ciudat şi cînd întoarseră capul, sub îndemnul unei nelinişti de nedefinit, din partea cealaltă, văzură apropiindu-se repede