― Armatanul! strigă fără voia lui Anton Lupan, izbind furios cu pumnul în parapet.

Bucătarul îl privi curios, clipind şoltic.

― Domnul, de ce suparam?

― Lasă că ai să vezi tu, Ismaile, acuşi!

Norii negri porniră înapoi, spre sud, ca şi cînd s-ar fi temut să întîmpine ceaţa aceea ciudată, care se apropia pîlpîind, adusă de vînt. În clipa cînd pînzele Speranţei începură să fluture sub primele adieri, pe punte se răspîndi deodată o boare fierbinte, uscată şi înecăcioasă, de parcă deasupra s-ar fi deschis gura unui uriaş cuptor încins.

― Asta ce-o mai fi, domnule? întrebă Gherasim, cuprins de mirare, dacă nu şi de vreo teamă, cu toate că umblase pe multe mări şi trecuse prin toate încercările lor.

― E armatanul, Gherasime! Pune mîna pe cîrmă – şi dacă ne-a prins, barem să ne folosim de el, că de pacostea lui tot nu scăpăm.

Geografii şi navigatorii amintesc rar de acest vînt, dar băştinaşii din vestul Africii îl cunosc prea bine pe însăşi pielea lor, arsă şi scorojită ca de foc. Din fericire, acest pustiitor armatan nu suflă decît de trei-patru ori pe an, în răstimpul din iulie pînă în octombrie – din fericire, dacă se poate spune aşa, căci de fiecare dată lasă în urmă pîrjol. Temperatura lui atinge 40° la prînz şi e atît de uscat, încît în cele cîteva zile cît bate de obicei, seacă pînă şi seva copacilor mai plăpînzi. El poartă dinspre Sahara nisipul mărunt al deşertului, sub chipul unei ceţe alburii-roşcate, prin care lumina soarelui nu mai poate răzbate decît slab. Portocalii, lămîii şi chiar copacii mai vînjoşi, cu ramurile îmbrăcate în acest praf încins, se veştejesc, se usucă şi pier. Apa bătută de vîntul încins se evaporă în chip miraculos, lăsînd loc uscăciunii stîrpicioase şi prafului orbitor.

Unii călători povestesc că după întîlnirea cu armatanul şi-au găsit cărţile, dosite în cel mai apărat fund al geamantanului, cu scoarţele scorojite ca şi cum ar fi fost scoase dintr-un cuptor.

Dacă vîntul se prelungeşte mai mult, spre a cincea sau a şasea zi, cît ajunge să bată uneori, sticla plesneşte, lemnăria crapă şi pereţii caselor se năruiesc. Dar cel mai mult are de suferit corpul omenesc: cerul gurii şi ochii se usucă, pielea se ofileşte, moare, iar după patru-cinci zile începe să cadă, cojindu-se, strat după strat, ca foile ştiuletelui de porumb.

Indigenii se feresc de acest prăpăd ungîndu-se necontenit cu grăsimi, peste care nisipul se lipeşte într-un strat vîscos. De altminteri însuşi numele dat de ei vîntului s-ar părea că se leagă de această practică, armatan venind de la cuvîntul aberrahman, adică: a sufla şi de la cuvîntul grăsime, pe limba lor tan.

La izbucnirea armatanului Speranţa se afla la sud de Canare, mai exact, după datele Jurnalului de Bord, la 27°15' latitudine nordică şi 14°33' longitudine vestică, adică la vreo patruzeci de mile de ţărmul african. Aici vîntul nu mai ajungea atît de arzător şi nici nisipul adus de el nu mai era compact. Totuşi la căderea serii, goeleta, care îşi reluase grăbită drumul spre sud-vest, avea puntea şi catargele albite, parcă date cu var.

O dată cu amurgul, zăpuşeala se potoli, în chip amăgitor, fiindcă a doua zi armatanul avea să-şi arate tăria din nou. Echipajul, care pînă atunci dormea nopţile pe punte, se refugie în cabină, închise uşile, spiraiul, ca să se ferească de nisip – şi aşa aerul era înăbuşitor. Nici unul nu putea să doarmă decît chinuit, un ceas, două, după care se trezea gîfîind, scăldat în sudori. Cei rămaşi pe punte, de veghe şi la cîrmă, simţeau nisipul strecurîndu-li-se pe nesimţite sub tricouri, intrîndu-le în păr, în urechi, scrîşnindu-le între dinţi.

Chinul dură astfel toată noaptea, fără ca dimineaţa să aducă vreun alin. Zorile răspîndiră o lumină lăptoasă peste oceanul albit, dar soarele rămase nevăzut după nesfîrşitele perdele de nisip. Speranţa făcea iarăşi o sută de mile pe zi, fiindcă vîntul bătea plin, însă cu ce preţ plătea echipajul hărnicia lui!

Spre prînz zăpuşeala ajunse de nesuferit; oamenii umblau pe jumătate goi, îşi turnau pe rînd ghiordele cu apă în cap şi apa se evapora cît ai clipi, apoi îşi ungeau corpul cu untdelemn, în care praful invizibil se topea, dînd o năclăială de nesuferit.

Pentru cîrmaci era un chin să ţină mai mult timp ochii pe cadranul busolei, albit şi el ca totul în jur; izvoarele lacrimilor nu puteau îndestula lăcomia mistuitoare a acestui vînt secetos, şi ochii, uscaţi ca bulgării de pămînt, zgîriau dureros fundul orbitelor.

În jur, cu toate că brăzdat de valuri lungi, oceanul părea mort, dispăruseră şi albatroşii, pe cer, şi peştii zburători, şi marsuinii, şi orice altă urmă a vieţii de pînă atunci.

Oamenii beau apă, necontenit, luptîndu-se cu o sete care nu pornea din gîtlej, ci din tot trupul, dar apa aluneca pe gît ca pe un tub de cauciuc întărit şi crăpat, fără să i se simtă gustul, fără să îndestuleze organismul întreg.

― Cît mai ţine asta, domnule? întreba cîte unul, din cînd în cînd, cu glasul dogit.

― O zi, două, răspundea căpitanul, măcinînd nisipul în dinţi.

Altminteri, echipajul nu părea prăpădit şi aştepta cu răbdare sfîrşitul acestei încercări.

A treia zi, pe înserat, după ce Speranţa străbătuse 300 de mile şi tocmai trecuse tropicul de nord, armatanul conteni. Peste o jumătate de oră, cînd căzuse amurgul, văzduhul se limpezi, lăsînd să se vadă stelele abia răsărite, cu o strălucire proaspătă, ca a alămurilor frecate cu nisip. Oceanul însă, spre continent, părea încă lăptos – şi rămase aşa pînă ce întunericul îl acoperi.

În ziua următoare alizeul atît de binevenit începu să sufle din nou, de la nord-est, şi amintirea armatanului se şterse curînd, cum se şterg toate amintirile urîte în sufletul oamenilor voioşi. Viaţa la bord îşi reluă cursul ei obişnuit, dar, ce-i drept, deşi echipajul uitase de armatan, nisipul adus de el le mai scrîşnea prin dinţi chiar la sfîrşitul primei săptămîni. Ismail, care de la o vreme se vădea plin de bune intenţii, nu scăpase prilejul să adune de pe punte un borcan întreg din acest praf fin.

― Ce faci cu el, Ismaile? îl întrebă Gherasim, mirat de vrednicia