― Frecam oale şi cratiţi, facem lustru frumoz!

Şi bucătarul se apucă într-adevăr de lustruit zestrea bucătăriei, treabă care îi luă mai multe zile la rînd. În tot acest timp, cine trecea prin preajma tambuchiului de la prova îl auzea pe bucătar sau cîntînd încetişor, ca pentru el, sau chicotind bine dispus.

Mihu, în afara orelor cînd stătea la cîrmă sau de veghe, se ocupa de cărţi, scria datele zilei în Jurnalul de Bord şi calcula poziţia corăbiei, sub supravegherea lui Anton Lupan.

La 12 septembrie, adică treisprezece zile după ce depăşise Canarele, Speranţa lăsă în stînga insula San Antonio, cea mai de vest insulă din grupul Capului Verde – şi de aici înainte începea adevărata traversare a Atlanticului. Pînă la Pernambuco aveau de străbătut, în linie dreaptă, peste o mie trei sute de mile, ceea ce însemna, dacă ţineai seama de vînturi potrivnice şi de acalmii, săptămîni întregi de navigaţie, între cer şi apă. E drept că acum întîlneau vapoare şi corăbii aproape în fiecare zi, pe drumul obişnuit al curselor peste Atlanticul de Sud. Steaua Polară cobora tot mai mult, iar alizeul începea să şovăie, amintind corăbierilor că se apropiau de ecuator, unde în mod obişnuit îi aşteptau alte încercări.

Tocmai în una din aceste zile se produse şi deznodămîntul isprăvii lui Ismail.

CAPITOLUL  XX

Uraganul

La 16 septembrie vîntul bătea încă mulţumitor, o briză proaspătă care risipea uşor boarea fierbinte a oceanului. Puţin înaintea prînzului Speranţa întîlni un cargobot care venea din Brazilia, încărcat cu vite. Bietele dobitoace, îngrămădite pe punte, îşi aplecau capetele peste parapet, mugind sfîşietor. Mihu, la ordinul căpitanului, salută cu pavilionul, dar căpitanul vaporului nu răspunse, fie că nu văzuse, deşi se afla la cîteva sute de paşi, fie că era înnebunit de mugetul vitelor lui. Un grup de marsuini, care urmase corabia de la Capul Verde pînă aici, făcură calea întoarsă şi se luară după vaporul brazilian, ceea ce dovedea că acesta avea o carenă mai murdară decît a Speranţei.

Tot în această zi dispărură şi peştii zburători, nu înainte de a face o ultimă demonstraţie, în lumina orbitoare a amiezii. Aşa cum zburau în stoluri, ţîşnind unii după alţii din valuri, în locurile unde nu te aşteptai, faţa oceanului părea îmbrăcată într-o mantie de catifea albastră, bătută cu paiete scînteietoare, în toate culorile ce se pot închipui. Unul din aceste stoluri nimeri aproape întreg pe punte şi la prînz echipajul avu prilejul să se bucure o ultimă oară de carnea lor, fără să poată spune că după atîta vreme i se făcuse lehamite de ea.

Acestea erau întîmplările mici ale unei zile care nu se deosebea prin nimic de cele mai multe întîlnite pînă acum. Dar îndată după prînz alizeul conteni, lăsînd loc calmului celui mai neclintit; asta încă nu era ceva nou – cu singura deosebire că aici acalmia putea ţine mai mult. Speranţa se găsea acum la 10°15' latitudine nordică, 20°40' longitudine vestică, adică mai avea de străbătut şase sute de mile pînă la ecuator. De aici înainte începea zona tulbure a acalmiilor nesfîrşite, a vînturilor neregulate, a ploilor torenţiale, a furtunilor şi uraganelor izbucnite din senin.

Căpitanul scruta zarea, întrebîndu-se care din aceste fenomene va fi de întîmpinat; după barometru, care cobora, încă din ajun, deşi nu tocmai decis, era de ales între furtună şi uragan – dar deocamdată nu socoti necesar să ia măsuri pentru întîmpinarea lor.

Pe puntea încinsă de soare, în aerul neclintit începea să fie zăduf. Echipajul părea iarăşi posomorît, cu toate că fiecare ştia prea bine ce greutăţi vor fi de întîmpinat în trecerea peste ecuator, acalmia aceasta putînd fi socotită una din cele mai mici.

Numai Ismail, la bucătărie, freca oalele de zor, îngînînd, într-un chip de nerecunoscut, fals şi răguşit, gingaşul gazel pe care i-l cînta uneori Laleli, la Stambul, pe înnoptat, cînd luna răsărea sus, pe colinele dinspre Ieni Mahalle, strecurîndu-se sfioasă ca o cadînă printre ramurile sicomorilor înfloriţi.

După un timp bucătarul îşi făcu datoria să ducă cele trei sticle cu whisky în cabina lui Martin Stricland, apoi îşi reluă gazelul şi frecatul oalelor.

Era exact clipa cînd acul barometrului făcea o săritură ameninţătoare în jos, iar cerul, spre nord-vest, se întuneca, brusc. Căpitanul privi acul barometrului, privi cerul şi se simţi lămurit: uragan!

De bună seamă, alizeul ar fi fost mai nimerit, dar dacă în locul lui vine uraganul, ce poţi face, decît să-l întîmpini? Anton Lupan se gîndi cîteva clipe, cu chipul încruntat. Cel mai cuminte ar fi fost să coboare pînzele, să pună pe arborele mic o velă de furtună şi, primind uraganul din pupa, să pornească spre sud-est; nu există mijloc mai bun să te aperi de furtună decît să fugi o dată cu ea. Dar asta ar fi însemnat să se abată din drum zeci şi sute de mile – adică zile întregi pierdute fără folos. Şi Speranţa nu avea timp de pierdut, fiindcă în aceste zile, sora ei L’Esperance, adăpostită în vreun golf la nordul strîmtorii lui Magellan, îşi făcea, desigur, ultimele pregătiri înainte de a pleca mai departe la drum.

Anton Lupan îşi privi oamenii, pe rînd. Afară de Gherasim şi de Ismail, ceilalţi nici măcar nu ştiau ce înseamnă un uragan. Se putea oare bizui pe acest echipaj, încă neîncercat?… Se gîndi îndelung, şovăind: totul i se părea nesigur în jur, privirile întrebătoare ale lui Mihu, mişcările lui Negrilă, care alerga pe punte neliniştit, adulmecînd în aer cu coama zburlită, chipurile negre ale celorlalţi, cîntecul lui Ismail – numai acul barometrului părea hotărît, în mişcarea lui fermă cu care cobora, înghiţind cîte o liniuţă din cadran la fiecare minut.

În sfîrşit, după ce şovăi încă un timp, căpitanul ridică fruntea: avea să primească lupta făţiş, să-şi continue drumul spre sud-vest, cu uraganul travers, în bordul drept.

Oamenii se apropiaseră de parapet şi priveau orizontul deasupra căruia norii se frămîntau, îmbulzindu-se unii în alţii, învălmăşindu-se, rostogolindu-se, ca nişte oşti nedisciplinate care nu-şi găsesc locul spre a porni la atac. Numai bucătarul rămăsese jos, îngînînd răguşit gazelul de la Stambul.

― Ismaile! Ce faci acolo? strigă Anton Lupan.

― Frecam!

― Vino sus!

Ismail se ivi în capul scărilor, nedumerit. Apoi văzu orizontul întunecat,