― Uragan?

Căpitanul înclină din cap şi răspunse pentru el şi pentru ceilalţi:

― Uragan!

Oamenii se priviră, neliniştiţi.

― Ce facem, băieţi? continuă Anton Lupan. Fugim sau îl înfruntăm?

― Îl înfruntăm, domnule, răspunse Gherasim.

― Înfruntam! zise repede şi Ismail, războinic precum îl ştim.

În faţa acestor răspunsuri, ceilalţi nu se puteau face de rîs. Întîi ridicară din umeri, mărturisind astfel că nu ştiau ce-i acela un uragan, apoi ziseră şi ei, luîndu-se după cîrmaci:

― Îl înfruntăm!

― Atunci fiecare la locul lui! porunci Anton Lupan. Închideţi spiraiurile, tambuchiurile, micşoraţi pînzele, vedeţi ca totul pe bord să fie bine legat!

Echipajul începu să forfotească pe punte, într-o tulburare pe care nimeni nu şi-o ascundea. Dar dacă în sufletul oamenilor erau temeri şi nelinişti, mişcările lor nu le vădeau; totul decurgea într-un ritm grăbit, însă sigur şi neclătinat, ca mişcările unei maşini complexe puse în mişcare de acelaşi arbore central.

În acest timp, cînd puntea Speranţei zumzăia, alături oceanul aştepta neclintit, cu ochii închişi, poate dormind, poate gîndind…

La orizont norii încă se mai învălmăşeau, dar încetul cu încetul se topeau unii în alţii, culoarea lor cenuşie se îndesea, pînă ce se făcu neagră – şi frontul apăru, de la un capăt pînă la altul, închegat, gata de atac.

Pe puntea goeletei oamenii continuau să se mişte tăcuţi şi gravi – în vreme ce Negrilă, agăţat cu picioarele de dinainte de parapet, scruta cu ochii vii orizontul întunecat.

― Ce facem cu el, Mihule? întrebă căpitanul. Ar trebui să-l ducem în hambar, sau în cabină, la prova.

― Degeaba, domnule, n-o să vrea.

― Da, e adevărat, dar dacă o să-l ia vreun val?

― Ştie el să se ferească, nu mi-e teamă de asta.

― Să intram în coteţ! pufni Ismail, cu necaz. De asta am lucrat, dam la rindea, vopsim, pictam, acum stam geaba? Hei, pezevenghi cîine, hoţoman!

Necazul lui Ismail era întemeiat, căci pînă astăzi, Negrilă nu trecuse niciodată pragul coteţului făcut cu atîta migală de el la Sulina, şi care stătea de pomană în spatele cîrmei, prins cu buloane în punte, ca să nu-l poată smulge nici cel mai năprasnic val.

Anton Lupan privi coteţul şi socoti că instinctul lui Negrilă va şti să-l folosească la timp, punîndu-se la adăpost de valuri şi dînd astfel satisfacţie şi inimosului bucătar.

Treburile la bord erau acum gata şi oamenii aşteptau la fel cum aştepta alături oceanul nemişcat.

Ca şi cînd le-ar fi lăsat anume acest răgaz, ca un adversar loial, uraganul nu mai zăbovi nici o clipă spre a se dezlănţui, pe toată jumătatea orizontului unde norii se pregătiseră de asalt.

Întîi se auzi un tunet, adînc, înfundat, a cărui vibraţie se răspîndi prin unde, pînă la chila Speranţei şi de aici se transmise catargelor; sarturile întinse scoaseră un zbîrnîit grav, ca al unor coarde de violoncel pe care muzicanul îl ciupeşte uşor, în surdină, pregătind un acord bizar. Pe urmă un fulger vertical despărţi frontul în două, de sus pînă în apa oceanului, unde se înfipse aruncînd flăcări orbitoare, întocmai ca un uriaş aparat de sudat. Îndată alte fulgere împînziră orizontul, într-o linişte care dădea priveliştii ceva nereal; sclipirile lor scurte păreau răsfrînte din mişcarea unor săbii, pe care comandanţii oştirilor le agitau, îndemnîndu-şi luptătorii la atac.

Atunci, ca şi cînd chiar ar fi aşteptat acest semnal, norii porniră, căscînd o gură uriaşă, cu o falcă pe cer, cu alta pe ocean. Veneau, într-adevăr, unii pe sus, alţii pe jos, în rasul valurilor, iar între ei rămînea un hău negru al cărui fund se tot adîncea. Veneau ca o lavă neagră, vîscoasă, cotropind apa şi cerul înalt, unii adîncindu-se în valuri ca şi cum ar fi vrut să stîrpească viaţa oceanului pînă în adîncuri, alţii măturînd cerul în căutarea stelelor de sus, ca ele să nu mai răsară la noapte şi în nici una din celelalte nopţi. Iar cerul luminat care rămînea dincoace şi oceanul scăldat în soare se retrăgeau fuga, lăsînd să se întindă în locul lor împărăţia de smoală a vajnicului uragan.

Puntea Speranţei se înnegri înainte ca vreo pînză să fi fluturat; falca de sus care acoperea cerul era mai lungă decît cea de jos, întinsă pe ocean, aşa cum sînt alcătuite fălcile rechinului, vietatea cea mai necruţătoare dintre vietăţile de carnaj. Corabia începu să se legene, fără nici o pricină, aplecîndu-şi catargele spre hăul căscat în bordul său, atrasă poate de răsuflarea gurii de monstru care voia s-o absoarbă, s-o înghită şi s-o mistuiască, înfometat.

Ajungînd deasupra, norii de pe cer şovăiră, cît să clipeşti o dată, cu pleoapa de gheaţă peste ochiul bolnav, apoi se prăbuşiră – falca neagră se închise ridicînd din apă trombe împletite în ţesături haotice de spumă, într-o muşcătură de la cer la ocean. Dar muşcătura pornise o clipă prea devreme în lăcomia sa, înghiţise văzduhul, nu apucase să înhaţe şi corabia răzleaţă, pierdută pe apele vinete care se frămîntau.

În bordul Speranţei se ridica un zid negru, a cărui temelie părea să fie la cinci mii de metri sub apă, în fundurile oceanului – al cărui vîrf depăşea cerul, ca să nu-l poată trece nimeni, nici pe sub temelie, nici pe deasupra.

Oamenii aşteptau palizi, lingă catarge, gata să mînuiască scotele. Anton Lupan strîngea cavilele cîrmei în mîini, şi ceva părea gata să se frîngă, cîrma sau mîinile lui.

― Allah, Allah! şopti Ismail, care pînă atunci continuase să îngîne, fără să-şi fi dat seama, gazelul cunoscut.

Negrilă rămăsese agăţat pe parapet, ca la început, şi de acolo întorcea capul din cînd în cînd, privind întrebător, poate cu nerăbdare, poate neliniştit, la fiecare om din echipaj.

Nimeni nu vorbea, nu erau de dat porunci, nu era de făcut nimic decît de aşteptat, dar prin scîndurile punţii oamenii se simţeau legaţi de căpitan ca prin nişte fire, ca prin nişte nervi care aveau să le transmită hotărîrile lui.

Şi iată că deodată văzură toţi cum zidul negru, parcă surpat la temelii, prinse să se încline către sud, la început încet, şovăitor, apoi mai repede, peretele se curbă, se zvîrcoli, pînă ce, scurt, se răsturnă cu toată greutatea lui, înfigîndu-şi stîlpii de smoală, frînţi, în catargele Speranţei.

Corabia pîrîi adînc, pîrîi cu glasurile tuturor copacilor care erau duraţi