Pe chipul căpitanului, împietrit, se ivi un zîmbet aspru care îi rupse obrazul în bucăţi. Şi aşa, desfigurat, învrăjbit, Anton Lupan porunci, în timp ce punea cîrma la stînga, cu un gest brusc:

― Slăbeşte vela mare! Întinde focul şi trinca!

Corabia se ridică din valuri, încet, şi şovăi cîteva clipe, cu velele fluturate haotic de vînt. Apoi velele se întinseră, se umflară ca şi cînd ar fi fost de cauciuc şi etrava se înfipse în apă, gemînd.

Era un geamăt adevărat, ca al unei fiinţe omeneşti, pe care toţi îl auziră, ca şi cînd ar fi fost geamătul lui.

În clipa aceea, din cabina lui Martin Stricland, unde pînă atunci domnise, ca în toate zilele, tăcere de mormînt, izbucni un răcnet nefiresc, răcnetul unui animal străpuns de cuţit. Dar oamenii de pe punte, care auzeau etrava gemînd, în timp ce uraganul urla peste capetele lor, rostogolindu-le în creştet apa cerului şi a oceanului, ploaia şi valurile împletite într-un singur torent, nu auziră răcnetul lui Martin Stricland.

* * *

Nu mă pot lăuda că l-am cunoscut pe acest Martin Stricland; scriu despre el, după cele ce mi-au povestit alţii. Dar am cunoscut oameni care îi semănau, unii la păr, alţii la ochi, la urechi, la mîini, la trup, la minte şi la apucături. Luînd de la fiecare amănuntul potrivit, şi toate acestea unindu-le cu cele ce mi s-au spus despre el, sînt încredinţat, fără îngîmfare, că Martin Stricland înfăţişat de mine aici seamănă ca două picături de whisky cu Martin Stricland cel adevărat.

Am cunoscut de pildă un om, altminteri destul de vrednic cînd se decidea să întreprindă ceva, care nu băuse apă decît în copilăria lui – şi asta se întîmplase tare de mult, fiindcă la data pe care vreau s-o amintesc, omul avea aproape cincizeci de ani. După spusele lui şi ale altora, de patru decenii omul acesta nu bea decît vin; nici ţuică, nici rachiu, ci vin. Dar dacă vinul îi lipsea, ceea ce se întîmpla destul de rar, era în stare, cînd îl răzbea setea, să bea o sticlă întreagă cu oţet, numai să nu vadă apa în ochi.

Şi iată că odată, la o sindrofie, unde se adunase în jurul mesei lume felurită, domni şi doamne, care de care mai cuviincioşi, s-a întîmplat ca omul acela să ia din greşeală paharul unei vecine şi să-l dea pe gît: un pahar întreg cu sirop de trandafir, exact în culoarea vinului aşa zis rozé pe care-l degustau ceilalţi.

Eram acolo şi am văzut, am auzit. Am văzut pe chipul omului nenorocos întîi nedumerirea, apoi stupoarea, apoi cea mai crîncenă groază care se poate vedea pe un chip omenesc. Iar după aceea, în timp ce omul sărea de pe scaun, crispat, cu ochii holbaţi, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de gît, mi-a fost dat să aud cel mai înspăimîntător răcnet pe care-mi închipui că îl poate scoate gîtlejul unui semen de-al meu.

Mai departe n-are importanţă să ne gîndim ce s-a întîmplat. Aş vrea doar să amintesc încă odată că omul acela nu mai băuse apă din copilăria lui – şi că de atunci încoace nu mai cunoştea gustul altui lichid decît al vinului; orice i-ai fi dat în schimb, sirop, otravă sau apă de izvor, pentru el încercarea ar fi fost aceeaşi.

Ei bine, despre Martin Stricland se poate spune că nu băuse apă nici măcar în copilăria lui. Unii irlandezi, care se pot mîndri cu vigoarea şi cu sănătatea lor, spun, cu o evidentă mîndrie, că au fost înţărcaţi cu whisky. S-ar putea să fie o glumă, s-ar putea să fie un adevăr. În cazul lui Martin Stricland, însă, fără să fie irlandez, căci nimeni n-ar fi putut spune ce naiba era el cu adevărat, e sigur că nursa căreia îi fusese încredinţat amesteca în laptele din biberon mari cantităţi de alcool.

Părinţii acestui personaj zănatic aveau pe vremea aceea o prăvălie cu băuturi, la Good Hope, pe fluviul Mackenzie, în Canada. Aici poposeau, primăvara, colectorii de blănuri, care se întorceau din nord, cu săniile trase de cîini. Unei asemenea prăvălii, unde vînătorii pot găsi nu numai de mîncare şi de băut, ci şi adăpost cald, i se spune prin partea locului factorie, într-un chip cu totul impropriu.

Jim Norman, tatăl lui Martin Stricland, fusese în tinereţe crescător de cai; crescător e un fel de a vorbi, fiindcă de fapt Jim Norman, căruia i se spunea Old Jim, adică, într-o traducere foarte liberă, Taica Jim, nu creştea caii săi, ci pe ai altora, care dispăreau în chip ciudat de la stăpînii lor, fără să se mai întoarcă niciodată la ei.

Ajuns la treizeci de ani, omul hotărîse, la sfatul şerifului care altminteri îi era binevoitor, să se „retragă” şi să-şi caute o îndeletnicire mai statornică, Iată-l deci negustor, cu factoria şi cu nevasta lui, ocupîndu-se de băuturi şi de blănuri, în chipul cel mai cinstit.

Martin Stricland, care în copilărie se numise Clark, după numele de botez, şi Norman după numele tatălui său, îl cunoscuse prea puţin pe acesta. Într-adevăr, deşi acum om aşezat, Old Jim continua uneori să dispară de-acasă cu lunile, iar cînd se întorcea, pare-se îşi găsea îndeletniciri mai mult noaptea, căci îndeobşte ziua dormea, înfundat în odaia de lîngă pod, cu uşa încuiată şi cu oblonul închis.

Deci, dacă stăpînul lipsea atît de mult, cine s-ar fi putut ocupa de prăvălie, dacă nu nevasta lui? De aici se ivise nevoia ca odrasla familiei să fie încredinţată, încă din scutece, unei femei din vecini, care pe cînd îi trăia bărbatul se ocupase de viţei, dar niciodată de copii.

Această femeie, încă tînără, văduvă printr-un accident nefericit despre care nimeni nu vorbea decît după ce arunca priviri bănuitoare în jur, să n-audă iscoadele şerifului, avea ea însăşi destule griji, ca să nu-i mai ardă de un copil străin. Cum însă era o femeie isteaţă, descoperi încă de la început, că un copil care doarme toată ziua, e ca şi cînd n-ar fi. Ca urmare, chiar din prima zi, pregătind biberonul, amestecă în laptele pruncului un pahar întreg