Astfel, o lună de zile pruncul o duse într-un somn, iar isteaţa nursă îşi putu vedea fără grijă de nevoile ei. Pînă într-o bună zi, cînd, întorcîndu-se la copil, nu mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit, îl găsi pe acesta orăcăind ca un broscoi, cu mîinile după biberonul vrăjit. Cu isteţimea ei de care am amintit, femeia îşi dădu seama că pruncul crescuse şi raţia nu îi mai era de ajuns. Cum însă nu putea mări biberonul, socoti mai uşor să mărească procentul de whisky.

De atunci trecuseră ani, pruncul devenise copil, apoi flăcăiandru, apoi om în toată firea, îl prădase pe taică-su şi numai printr-o minune se oprise la timp ca să nu-i bage cuţitul în piept, fugise în nord şi se îndeletnicise cu blănurile, se întorsese pe malurile Mackenzie-ului la cai (ereditatea, de!), colindase Pămîntul, măcar în lung, dacă nu şi în lat, din Alaska pînă la Capetwon – dar de whisky nu se mai putuse despărţi.

Totuşi, nu se putea spune despre Martin Stricland că era un beţiv, şi mai ales un beţiv înrăit. El nu făcea decît să-i dea corpului băutură cuvenită cu care se obişnuise de mic. În afară de whisky nu cunoştea existenţa şi gustul nici unui alt lichid. O singură dată, foarte de mult, cînd făcuse prima oară cunoştinţă cu periuţa de dinţi, încercase să-şi clătească gura cu apă de rînd; rezultatul fiind înspăimîntător, de atunci nu mai folosea nici în acest scop decît tot whisky-ul.

Iarăşi, trebuie recunoscut, că nu bea pentru a se desfăta, ci pentru a satisface nevoile organismului, că nu înghiţea nici un pahar peste ceea ce-i era necesar şi că nu punea în felul cum înghiţea acest lichid nici un fel de patimă, la fel cum băutorii de apă, oricît de însetaţi ar fi, beau paharul cu plăcere, dar nu pătimaş.

Dimineaţa, de pildă, oamenii obişnuiţi beau ceai, lapte, cafea, în sfîrşit, un lichid. Martin Stricland bea whisky – alt lichid. La prînz, unii beau o ţuică, apoi un pahar de vin; cei cumpătaţi beau apă; Martin Stricland bea whisky: lichid! Cunosc oameni pentru care, după amiaza, cînd se trezesc somn, nu există desfătare mai mare decît să înghită o linguriţă de dulceaţă şi apoi să bea un pahar cu apă rece, aburit: lichid, Martin Stricland bea whisky, dimineaţa, la prînz, la cină şi între timp – ce s-o mai lungim?!

Raţia lui pe zi putea fi de la o sticlă pînă la trei… O singură dată, în timpul armatanului, cînd echipajul Speranţei golise un butoi cu apă – n-am uitat ce zăduf! – Ismail îşi amintea că pasagerul pezevenghi băuse cinci sticle într-o zi; o dovadă mai mult că nu era vorba de un viciu, ci de nevoile organismului. Da, fusese mare zăduf!

La 16 septembrie, ziua uraganului, am spus, era iarăşi zăduf; ne apropiam de ecuator! Pe deasupra, cît bătuse armatanul fierbinte şi secetos, pereţii cabinei se încinseseră atît de tare, încît mai dogoreau şi-acum. Dacă ne mai gîndim că în afară de toate acestea, spiraiurile şi uşa cabinei erau închise, nu-i greu să ne închipuim, ce se petrecea cu Martin Stricland, înfundat sub puntea încinsă de soarele ecuatorului.

Pînă la prînz el golise, pe negîndite, cele trei sticle aduse de Ismail dimineaţa – şi acum consuma din al doilea transport. Stătea întins în pat, cu ghetele în picioare dar cu bumbii lor descheiaţi, cu cămaşa desfăcută la piept, lac de năduşeală, gîfîind, nici treaz, nici dormitînd, cu capul nici teafăr, nici îmbătat – suferind de sete cumplit.

Aşa, fără să-şi dea seama cînd, goli a patra sticlă şi-o destupă pe a cincea, exact în clipa cînd o perdea neagră cădea peste spirai, cufundînd cabina în întunericul cel mai adînc. Să fi venit noaptea aşa de curînd? De cînd începuse călătoria, Martin Stricland nu se folosea nici de calendar, nici de ceas. O vagă măsurătoare a timpului ar fi putut să fie sticlele goale de la căpătîi, dar, de cînd cu zăpuşeala, acest etalon nu mai putea fi luat în consideraţie nici măcar aproximativ.

Martin Stricland îşi umplu paharul şi-l duse la gură, cumpănit. Nu, nu era un pătimaş, căci niciodată nu dădea paharul pe gît, lacom ca beţivii înveteraţi, ci, dimpotrivă, îl sorbea încetişor, pic cu pic, dîndu-i prilejul să se risipească volatilizat în tot organismul.

Dar, în clipa cînd făcea gestul pomenit mai sus, corabia se smuci năprasnic, se culcă adînc pe un bord, pîrîind, omul se pomeni trîntit pe spate în fundul patului – şi băutura din pahar i se duse pe gît.

Lichidul căzu în stomacul lui Martin Stricland şi după o clipă explodă, mai cumplit decît un butoi cu trotil. Spun după o clipă, fiindcă la început Martin Stricland rămăsese ţeapăn şi confuz, crispat, cu ochii sticloşi, simţind că va urma o explozie şi neştiind de unde şi cum. Apoi deodată corpul lui fu proiectat în sus ca un arc destins, şi el se pomeni în picioare, în mijlocul cabinei, scoţînd un răcnet cumplit.

Există în conştiinţa omului două concepţii antipodale, a binelui şi a răului, care au stat la baza unor religii vechi, a unor filozofii – şi care constituie, din toate începuturile, mica filozofie de fiecare zi a fiecăruia dintre noi.

Pentru Martin Stricland, binele era whisky-ul, iar răul, apa. El nu cunoştea gustul acestui lichid nevinovat, dar tot ce nu era whisky, adică tot ce era rău, nu putea fi decît apă.

Aşa că, după primul şoc, care fusese năprasnic, se apucă de pîntece, se cocoşă şi începu să răcnească, în convulsiuni:

― Apă! Apă! M-aţi otrăvit!…

În acel moment Speranţa primise dezlănţuirea uraganului din tribord şi se rostogolea pe valuri spre sud-vest, pe vechiul ei drum, cu etrava gemînd, cu chila pîrîind, cu catargele arcuite ca nişte plopi plăpînzi bătuţi de vînt, cu sarturile şuierînd, în vreme ce, sub bezna care acoperise oceanul, rafalele de ploaie, amestecate cu pachete uriaşe de apă purtate pe sus, se rostogoleau peste bord, ca un şir de tăvăluge