ude care voiau să lichefieze totul în jur, lemnul, fierul, pînza, să nu mai rămînă pe lume decît un singur element. Oamenii nu se mai vedeau între ei decît la răstimpuri, ca nişte umbre scărmănate de vînt, ca nişte caiere negre din care uraganul smulgea smocuri mari, cu năduf.

Negrilă alerga printre ei, lătrînd năuc, înmuiat de apă ca o piele pusă la argăsit, alunecînd dintr-un bord în altul, zgîriind puntea cu ghearele, buşindu-se în parapet, apucîndu-se cu colţii de scote, de cabluri, de parîme, izbutind să înfrunte năprasnicele vîrtejuri de apă care se năpusteau de sus.

Anton Lupan ţinea cîrma cu mîinile, cu umărul, cu pieptul, făcut una cu ea – şi măsura, lucid, puterea fiecărui val, după izbitura pe care o primea în trup.

― Cel puţin aşa ne spală de nisip! strigă cineva, poate Haralamb, poate Gherasim, una din umbrele jumulite care se vedeau lîngă catarg.

Îndată însă o trîmbă de apă îl acoperi şi omul căzu în brînci peste bocaport, înjurînd cumplit.

În clipa aceea Martin Stricland năvăli pe punte, urlînd:

― Apă, apă! Blestem!

― Ce s-a întîmplat, domnule? strigă Anton Lupan, în timp ce se lupta din răsputeri cu un val care smucea cîrma să i-o smulgă din mîini.

― Apă! gîfîi pasagerul, înecîndu-se.

Căci dacă jos băuse un pahar, aici, îndată ce scosese capul pe punte, primise în creştet un butoi întreg.

― Apă? Unde? întrebă căpitanul, neliniştit. Gherasime! Hei, un om, să vină aici!

Cîrmaciul se apropie, împleticindu-se, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de parapet.

― Eu sînt, Gherasim! strigă el în urechea căpitanului. M-ai chemat, domnule?

― Da, du-te jos şi vezi ce s-a întîmplat, intră apă pe undeva? Pune oamenii să pompeze şi caută spărtura. Haide, repede, nu pierde nici un minut!

Gherasim dădu să coboare în cabină, apoi şovăi şi – înainte de a pune piciorul pe scară, îşi făcu mîinile pîlnie la gură ca să strige, încercînd să biruie mugetele oceanului:

― Heei!… Care sînteţi acolo?… Haralamb!… Ismail! Să treacă cineva la pompă! Heei!… La pompă! S-a auzit?

― Auzeam! Pompam! răspunse, ca de pe altă lume, glasul lui Ismail.

Cîrmaciul coborî în cabină, aşteptîndu-se să audă plescăituri, bîjbîi mirat pe masă pînă găsi un chibrit, scăpără şi văzu că nu pătrunsese apă pe nicăieri.

În acest timp, Martin Stricland se tîra pe punte, răcnind, vărsîndu-şi furia în vînt:

― Cine mi-a pus apă? Cine m-a otrăvit? Blestem asupra nemernicului!

Lumea văzută de el fiind poate o lume în legănare, balansul bezmetic al corăbiei nu-l înspăimînta, însă apa care-i pătrunsese pînă la piele, îi udase părul, îi intra în ochi, în urechi, între dinţi – îl făcea nebun.

― Cine mi-a pus apă, să-l strîng de gît! Luaţi apa de pe mine, blestemaţilor! Nu vreau apă la bord!

Unii nici măcar nu auzeau strigătele lui, iar cei care-l auzeau nu-i înţelegeau graiul şi îşi vedeau înfriguraţi de treburile lor. Nu înţelegea nimic nici chiar Ismail, cu toate că lui ceva ar îi putut să-i dea prin cap; dar el se înverşuna să mînuiască pompa, cum îi poruncise Gherasim, deşi pistonul mergea în gol, nescoţînd mai multă apă decît să umple un ibric.

Martin Stricland mai merse cîţiva paşi, pînă ce se prăbuşi peste unul din cele patru butoaie cu apă legate pe punte, lîngă parapet. Călătorise adesea pe corăbii, văzuse asemenea butoaie, ştia ce se ţine în ele.

― Apă! strigă, scuturîndu-se scîrbit, ca şi cînd s-ar fi atins de trupul unui lepros.

Şi începu să lovească furios cu piciorul în cep, pînă ce acesta se rupse, lăsînd să ţîşnească apa, şuvoi. Martin Stricland se trase înapoi, îngrozit, şi dădu cu ochii de alt butoi.

― Toată apa peste bord! răcni, apucîndu-se să lovească în cep.

În mugetele uraganului, nimeni nu ţinea seama de strigătele lui – şi el luă aşa, toate patru butoaiele pe rînd, chiar şi pe cel care se golise de mult.

― Nu-i nici un pic de apă, domnule! vesti Gherasim, ieşind din cabină şi apropiindu-se de urechea căpitanului.

― Dar ce-o fi fost cu nebunul ăsta, de răcnea aşa speriat?

― O fi avînd năluciri; ce, te miră, după cîte sticle a băut?

― Atunci ai grijă de el şi du-l jos, să nu-l arunce vreun val peste parapet.

Gherasim se îndepărtă, împleticindu-se, şi dădu peste Ismail, care mînuia pompa de zor.

― Ce faci aici, prostănacule?

― Pompam!…

― Lasă dracului pompa şi hai să-l ducem jos pe nebun!

În răstimpul cît se petrecură cele descrise mai sus, barometrul coborîse pînă la limită – şi dacă ar mai fi avut unde, poate ar mai fi coborît. În aceste clipe nimeni nu mai ştia dacă Speranţa înaintează sau stă pe loc – totul se petrecea în afara unei legi la care să te raportezi, adică în haos. Uraganul se năpustea în pînze, pînzele smuceau catargele, acestea vibrau, arcuite, întinzînd sarturile, iar sarturile, zbîrnîindu-şi acordurile bizare, într-o armonie de infern, făceau să tremure puntea. Astfel, forţele dezlănţuite îşi încheiau ciclul care trebuia să împingă corabia înainte – şi ea poate că înainta, dar asta nu ştia nimeni, de vreme ce pe apa răscolită şi pe cerul acoperit de nori, nu rămînea nici un reper.

Anton Lupan, la cîrmă, se întreba cît vor mai ţine catargele şi cînd se vor prăbuşi oamenii săi. Auzea catargele trosnind şi îşi vedea oamenii pe punte, mişcîndu-se jumuliţi de vînt, dar nu-şi mai dădea seama dacă erau ei, cei vii, sau umbrele lor, venite să ţină locul echipajului pierit. Clipe în şir uita prezentul şi naviga în trecut, printre valuri de amintiri, uneori încruntat, alteori zîmbind…

Era miezul nopţii, după cronometrul de la bord, dar pentru echipaj ar fi putut fi şase seara, sau două, sau patru înspre zori, cînd o rafală se înşurubă ca un burghiu în vela mare şi-o făcu să plesnească la mijloc. Marginile rupturii începură să se zbată şi înainte ca vreun om să poată slăbi scota, vela se sfîşie de sus pînă jos. Uraganul se năpusti învingător prin această poartă, smulgînd bucăţi de pînză şi ducîndu-le în hău.

― Gherasime! răcni Anton Lupan, scos atît de brutal din gîndurile lui. Vela mare jos!

Dar înainte de a-i auzi porunca, echipajul se repezise la fungi. Ghiul se smucea în scotă şi în suport, gata să le rupă şi să sară peste parapet.

Vela mare, făcută din pînză de in, avea o suprafaţă de o sută treizeci de metri