pătraţi şi cîntărea o sută de kilograme, cînd inul era uscat. Acum, dacă adăugai încă vreo douăzeci, greutatea apei îmbibată în ţesătură, şi încă o dată pe-atît greutatea picului, înţelegi uşor ce înseamnă s-o smulgi din gheara uraganului; pentru asta este de ajuns să te gîndeşti cum ţi se smuceşte în mînă sub bătaia unui vînt mai tăricel o umbrelă care măsoară numai un metru pătrat.

Cu mîinile însîngerate de parîmele ude, aruncaţi de valuri dintr-un bord în altul, biciuiţi de ploaie, doborîţi de vînt, oamenilor le trebui o oră pînă să coboare pînza, s-o desfacă de pe ghiu şi s-o strîngă balot.

Iar valurile începeau să crească abia acum; uraganul poate izbucni uneori cu toate forţele de la început; oceanului însă îi trebuie timp ca să fie răscolit pînă în adînc.

Căpitanul socoti că era peste putinţă să ridice altă pînză pe arborele mare, dar aşa, cu pupa uşurată, prova căta să se rotească, lăsîndu-se sub vînt şi numai din cîrmă nu se mai putea ţine vechiul drum. După ce se mai luptă un timp cu furtuna, încăpăţînîndu-se să-i ţină piept, Anton Lupan slăbi cîrma, lăsînd prova să se îndrepte două carturi spre sud. Aşa, vîntul bătea dinapoia traversului, iar valurile loveau bordajul pieziş şi, după ce se frîngeau cu lovituri năprasnice, îl spălau apăsat, în lung, frecîndu-se de el ca şi cînd l-ar fi răzuit.

Lupta aceasta dură toată noaptea, timp în care nimeni nu avu răgaz să simtă că-i ud, istovit şi flămînd. În zori, ploaia conteni şi cu toate că norii continuau să se rostogolească jos, numai cu o palmă deasupra catargelor, cenuşii şi grei ca de plumb, faţa oceanului se lumină, dezvăluind o imagine de apocalips. Ochii împăienjeniţi îl priveau fără să-i mai perceapă relieful, trupul istovit nu mai simţea legănarea chinuitoare a corăbiei, urechile nu mai auzeau mugetul uraganului, nu auzeau şuieratul cu care vîntul secera crestele valurilor şi le arunca în snopi peste parapet, ca în gura unei maşini de treierat. Era un început de linişte, de nepăsare, după care, poate, oamenii aveau să se prăbuşească, sfîrşiţi.

― Ne-a cam udat, Gherasime! strigă Anton Lupan, văzîndu-şi cîrmaciul tremurînd, zgribulit.

― De, domnule, se-ntîmplă! Dar ţine seama că n-am luat nici un val peste bord. Ne-a udat numai ploaia şi apa adusă de vînt.

― Acum e totuna! Trimite oamenii să se odihnească pe rînd.

― Atunci du-te de te odihneşte şi dumneata, că stau eu la cîrmă.

― Nu; mai tîrziu. Pune-l pe Ismail să se îngrijească de o fiertură caldă – şi pe urmă vino să mă schimbi.

Spre amiază, furia uraganului dădu înapoi puţin şi se statornici aşa, încă năprasnică, însă acum echipajului i se părea că poate domni, faţă de ceea ce fusese la început. Speranţa îşi continua mersul, sud două carturi spre vest, îndepărtîndu-se de drumul vapoarelor, numai cu focul de furtună, cu trinca şi cu vela mică, ceea ce, unui marinar care ar fi privit-o de departe, ar fi putut să i se pară bizar. Dar căpitanul constatase că sub velatura aceasta corabia izbutea să ţină, în chip mulţumitor, un drum apropiat de acel dorit de el.

Seara acul barometrului încercă să se ridice cîteva linii, dar peste noapte coborî la loc şi în ziua următoare furia uraganului crescu din nou. Oamenii care apucaseră să se odihnească, să-şi usuce hainele, să bea cîte un ceai fierbinte, păreau mai împăcaţi cu soarta lor. Ba Ismail, în unele clipe, încerca să îngîne iarăşi vechiul lui gazel.

Încă o noapte se scurse şi încă o dimineaţă veni, în care timp, dacă oamenii se mai odihniseră, uraganul continuase să sufle mereu plin de furie şi corabia se luptase cu valurile, gemînd necontenit.

În lumina tulbure care prevestea ziua, Gherasim se apropie de cîrmă, să-l schimbe pe căpitan.

― Bună dimineaţa, domnule! A mers greu?

― Nu, Gherasime; m-am deprins.

Cei doi oameni rămaseră un timp alături, cu hainele smulse de vînt.

Deşi îşi dădea seama că dacă mai zăbovea puţin ar fi picat din picioare de somn, lui Anton Lupan nu-i venea să lase cavilele din mîini. Niciodată în viaţă nu visase mai viu, mai adînc, mai cuprinzător, decît stînd la cîrmă în aceste zile de uragan. Pe chipul lui palid, istovit, cu ochii încercănaţi, cu obrazul ţepos, se ivi un zîmbet cald, cuprinzînd poate în el toată lumina soarelui ascuns de atîta timp. Gherasim îl văzu şi îi dădu cu cotul, într-un gest familiar pe care, cu tot prieteşugul ce i se arăta, nu şi-l îngăduise niciodată faţă de căpitanul lui.

― O iubeşti, domnule!

Anton Lupan tresări, se făcu roşu, apoi întrebă, adunîndu-şi anevoie gîndurile:

― Pe cine?

Cîrmaciul îl privi mirat:

― Corabia! Pe cine doar?!

Gîndurile căpitanului se întoarseră, de departe, peste apa albastră a Mediteranei, peste oceanul frămîntat – şi el scutură din cap, strîngînd mai tare cîrma:

― O iubesc! Dar merită, nu-i aşa, Gherasime!?

Şi după ce spuse aceste vorbe (despre corabie, vezi bine!) se întrebă tainic dacă, fără să ştie, gîndul nu continua să-i fie altundeva, departe, peste Mediterană.

Spre sud, norii păreau că se sparg, fiindcă în unele clipe, de pe creasta unui val se vedea cîte o fereastră de lumină mai clară, care ar fi putut să fie cerul, cerul cel adevărat. Barometrul se ridica din nou, de data asta mai puţin şovăitor; totuşi, în chip neaşteptat, furia uraganului creştea. Părea că abia acum oceanul începe să-şi arate ce forţe pregătise în taină pentru acest atac. Sarturile erau atît de întinse încît nu mai zbîrnîiau, dar dacă le atingeai cu mina, le simţeai vibraţia descărcîndu-se în braţe, în trup, ca un şoc electric fierbinte, aproape carbonizant.

Pe la ceasurile zece, Gherasim văzu că vela mică începea să se destrame la cusături; pînă să poată da vreo poruncă, pînza se sfîşie, în mai multe locuri deodată, şi pe catarg nu mai rămaseră decît zdrenţe smucite de vînt. Speranţa naviga acum cu focul şi cu trinca – şi prova ei se abătu încă un cart spre sud.

Echipajul vedea că uraganul nu conteneşte şi începea să-şi piardă încrederea că vreodată va conteni. Toţi erau încruntaţi, palizi, cu obrazul ţepos, cu ochii înfundaţi în cap, istoviţi şi descurajaţi. Nu se mai auzea nici o glumă, nici o vorbă, ci din cînd în cînd cîte