precum o moluscă, formând cuvinte întunecate. Rămas fără limbă, bărbatul nu mai putea să râdă. Părea că nici nu mai poate respira. Cu toate acestea, a continuat să râdă surd, ţinându-se cu mâinile de burtă. Tânărul numit Corbul asculta acel hohot mut care nu mai contenea, gol şi lugubru, aidoma unui vânt ce vâjâie printr-un deşert îndepărtat.

  Semăna cu un fluier care răsuna dintr-o altă lume.

  Capitolul 47

  Mă trezesc cum se crapă de ziuă. Fierb apă pe reşou şi îmi fac un ceai. Mă aşez pe scaun lângă fereastră şi mă uit afară. Strada e tot pustie şi nu se aude nici un zgomot. Nici păsările nu par să-şi înceapă trilurile de dimineaţă. Fiind înconjuraţi de munţi, se luminează târziu şi se întunecă devreme. Crestele dinspre est sunt scăldate într-o lumină difuză. Ca să văd care e ora exactă, îmi iau ceasul de la capul patului şi îl privesc. A stat. Afişajul digital s-a şters.

  Apăs la întâmplare câteva butoane, dar nu răspunde.

  Bateria trebuia să mai ţină. Însă, din cine ştie ce motiv, în timp ce dormeam, a încetat să mai funcţioneze. Îl pun la loc şi îmi frec de câteva ori cu dreapta încheietura mâinii stângi, pe care îl ţin de obicei. Aici timpul nu este prea important.

  Privind peisajul lipsit chiar şi de păsări, îmi vine cheful să citesc o carte. Orice carte. Ajunge să aibă formă de carte şi să fie tipărită. Aş vrea să o iau în mână, să întorc paginile şi să parcurg rândurile cu privirea. Dar nu am niciuna. De fapt, nici un fel de tipăritură nu pare să existe aici. Mai dau o dată roată cu privirea prin cameră, dar nu zăresc nimic scris.

  Deschid dulapul şi mă uit la hainele dinăuntru. Sunt împăturite frumos şi puse în sertare. Nimic nu e nou. Sunt decolorate şi subţiate de la spălat, dar par curate. Bluze pe gât şi chiloţi. Şosete. Cămăşi de bumbac. Evident, pantaloni de bumbac. Toate sunt – dacă nu perfect – aproape pe măsura mea. Nu au nici un model. Sunt toate simple, fără nici o excepţie, de parcă niciodată n-ar fi existat pe lume haine cu modele. Din câte văd, niciuna nu pare să aibă vreun însemn al producătorului. Nu scrie nimic pe ele. Mă dezbrac de tricoul transpirat şi mă schimb într-unui gri, luat din sertar. Miroase a soare şi a săpun.

  Puţin mai târziu – nu ştiu exact cât – apare fata. Ciocane încet şi deschide uşa fără să aştepte un răspuns. Uşa nici nu are broască. Pe umăr cară o traistă mare. Cerul care se profilează în spatele ei e perfect senin.

  Se duce în bucătărie, ca aseară, şi îmi prepară nişte ouă într-o tigaie mică şi neagră. Încinge uleiul şi când le sparge în tigaie, sfârâie îmbietor. Mirosul de ouă proaspete se răspândeşte în aer. Prăjeşte nişte pâine într-un prăjitor mic şi îndesat, de tipul celor care apar prin filmele vechi. Poartă aceeaşi rochie bleu şi are părul prins la spate, ca aseară.

  Are o piele frumoasă, catifelată. Braţele ei zvelte, albe ca porţelanul, strălucesc în lumina dimineţii. O albină intră pe fereastra lăsată deschisă, parcă pentru a aduce un plus de perfecţiune. Pune mâncarea pe masă, se aşază pe un scaun în apropiere şi mă priveşte cum mănânc omleta cu legume şi pâinea cu unt proaspăt şi beau ceaiul de plante. Ea nu mănâncă şi nu bea nimic. Totul se repetă întocmai ca aseară.

  — Toţi cei de aici îşi prepară mâncarea singuri? O întreb eu. Bine, pentru mine găteşti tu, dar…

  — Unii îşi gătesc singuri, alţii nu. Dar, în general, lumea de aici nu prea mănâncă.

  — Nu prea mănâncă?

  Fata încuviinţează.

  — Doar uneori. Când li se face poftă, mănâncă.

  — Adică nu mănâncă aşa cum fac eu acum?

  — Tu poţi să rezişti o zi întreagă fără să înghiţi nimic?

  Clatin din cap.

  — Oamenii de aici nu se simt rău dacă stau o zi întreagă fără să pună nimic în gură şi adevărul e că de multe ori uită să mănânce, chiar mai multe zile la rând.

  — Însă eu trebuie să mănânc într-o anume măsură, pentru că încă nu m-am obişnuit cu acest loc.

  — Probabil. Din acest motiv îţi pregătesc eu de mâncare, îi privesc chipul.

  — Cât timp o să-mi ia până mă obişnuiesc?

  — Cât timp? Îmi întoarce ea întrebarea şi clatină uşor din cap. Nu ştiu. Nu e o problemă de timp. Când o să vină vremea, te vei fi obişnuit.

  Stăm de vorbă acum la masă, faţă în faţă. Îşi ţine mâinile sprijinite pe masă, aliniate, cu palmele în jos. Degetele sale sunt ferme şi reale. O privesc drept în faţă. Urmăresc mişcarea delicată a genelor sale şi număr de câte ori clipeşte, îi văd bretonul fluturând uşor. Nu-mi pot dezlipi ochii de la ea.

  — Vremea?

  — Nu e ca şi cum ai tăia ceva din tine şi l-ai arunca. Noi nu aruncăm, ci primim ceva înăuntrul nostru.

  — Trebuie să primesc ceva înăuntrul meu.

  — Da.

  — Şi ce se întâmplă după ce absorb în mine acel ceva?

  Fata îşi înclină aproape imperceptibil capul într-o parte, foarte natural, şi se gândeşte. Bretonul ei drept cade şi el puţin într-o parte.

  — Probabil că devii complet tu însuţi.

  — Adică în acest moment eu nu sunt complet eu însumi?

  — Eşti suficient de tu însuţi, spune ea şi se gândeşte câteva clipe. Însă eu mă refer puţin la altceva. Nu prea reuşesc să explic bine.

  — Până nu se întâmplă, nu am cum să înţeleg pe deplin?

  Încuviinţează.

  Începe să mă doară să o privesc şi închid ochii, dar îi deschid imediat, ca să mă asigur că e încă aici.

  — Lumea trăieşte aici în comun?

  Cade din nou pe gânduri.

  —