ocrotitoare din vocea femeii. Apoi îşi dădu seama că Alia avusese dreptate – aveau nevoie de Harah. Tribul avea s-o înţeleagă pe Harah. Avea să-i înţeleagă deopotrivă cuvintele şi sentimentele… căci era limpede că Harah o iubea pe Alia ca pe propriul ei copil.

  — Cine-a spus asta? Repetă Harah.

  — Nimeni.

  Alia îşi şterse lacrimile cu un colţ din abaua Jessicăi, apoi netezi cu palma postavul boţit.

  — Atunci să nu mai spui niciodată aşa ceva, se răsti Harah.

  — Bine, Harah.

  — Aşa. Şi-acum spune-mi cum a fost, ca să le pot vorbi oamenilor. Povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat.

  Alia înghiţi, îşi ridică ochii spre mama ei. Jessica dădu din cap.

  — Într-o zi, începu Alia, m-am trezit. Era ca şi când m-as fi trezit din somn, numai că nu-mi aminteam să mă fi culcat. Mă aflam într-un loc cald, cufundat în întuneric. Şi mi-era frică.

  Ascultând vorba peltică a fiicei sale, Jessica revăzu cu ochii minţii caverna cea mare din Sietch Tabr.

  — Mi-era frică, repetă Alia. Am vrut să fug, dar n-aveam unde să fug. Apoi am văzut o scânteie… adică… n-aş putea spune c-am văzut-o. Scânteia era pur şi simplu cu mine. I-am perceput sentimentele… mă liniştea, mă mângâia, îmi spunea că totul va fi bine. Era mama mea.

  Harah se frecă la ochi, îi zâmbi încurajator Aliei. Dar ochii fremenei scăpărau atât de sălbatic, atât de intens, încât s-ar fi zis că încercau să audă spusele Aliei.

  Iar Jessica gândi: De fapt, ce ştim noi despre felul în care gândeşte una ca ea… cu experienţa ei unică, cu educaţia ei şi cu tradiţia poporului ei!

  — Tocmai când mă liniştisem şi mă simţeam în siguranţă, reluă Alia, mi s-a adăugat altă scânteie… şi totul s-a petrecut deodată. Cealaltă scânteie era bătrâna Cucernică Maică. Ea şi… mama mea făceau schimb de vieţi… Total… Iar eu eram cu ele, vedeam totul… toate. Apoi s-a terminat. Şi eu eram ele şi celelalte şi eu însămi… numai că mi-a trebuit mult timp ca să mă regăsesc pe mine însămi. Eram atâtea altele…

  — A fost o cruzime, rosti Jessica. Nici o fiinţă n-ar trebui să se trezească la viaţă în felul acesta – să sufere din prima clipă impactul unei asemenea conştiinţe. E o adevărată minune că ai putut să accepţi ceea ce ţi s-a întâmplat.

  — N-aveam de ales! Zise Alia. Nu ştiam să-mi resping sau să-mi ascund conştiinţa… nu ştiam să mi-o izolez… Totul s-a întâmplat de la sine… Totul…

  — Noi n-am ştiut, murmură Harah. Atunci când i-am dat mamei tale Apa, ca s-o preschimbe, n-am ştiut că te aflai în pântecele ei.

  — Nu fi mâhnită, Harah, spuse Alia. Nici eu n-am de ce să mă plâng. De fapt, ar trebui să fiu fericită: sunt Cucernică Maică. Tribul are două Cucerni…

  Tăcu brusc, îşi înclină capul, ascultă.

  Harah o privi nedumerită, apoi se uită la Jessica.

  — Nu ştiai? Întrebă Jessica.

  — Sssst! Făcu Alia.

  O incantaţie ritmică, îndepărtată, ajunse la ele prin draperiile care le despărţeau de coridoarele sietchului. Sunetele se amplificară, deveniră distincte: „Ya! Ya! Yawm! Ya! Ya! Yawm! Mu zein, Wallah! Ya! Ya! Yawm! Mu zein, Wallah!”

  Procesiunea trecu prin faţa uşii exterioare şi vocile răsunară puternice, umplând camera. Apoi, încetul cu încetul, scăzură, se transformară în murmur.

  Cu glas pătruns de tristeţe, Jessica rosti cuvintele introductive ale ritualului:

  — Era-n aprilie şi era Ramadhan pe Bela Tegeuse.

  — Familia mea se odihnea în curtea casei, rosti Harah şi în aer plutea boarea umedă a stropilor pe care-i împrosca fintâna. Era în curte un portygul rotat, cu frunze verzi, întunecate. Şi mai era un coş umplut cu bunătăţi: mish-mish şi baklawale şi ulcele cu liban. Era pace în grădinile noastre, turmele noastre păşteau liniştite… Pacea domnea pretutindeni.

  — Am trăit fericiţi, până când au venit năvălitorii, spuse Alia.

  — Sângele ne-a îngheţat în vine la strigătele prietenilor noştri, spuse Jessica. Şi simţi iureşul amintirilor din noianul de trecuturi care sălăşluiau în ea.

  — La, la, la!” ţipau femeile, spuse Harah.

  — Năvălitorii s-au ivit din mushtamal, s-au năpustit asupra noastră cu jungherele înroşite de sângele bărbaţilor noştri, spuse Jessica.

  Tăcură toate trei, aşa cum se tăcea în clipa aceea în toate locuinţele sietchului. Era tăcerea aducerii aminte şi-a reîmprospătării suferinţelor în cugetele tuturor.

  Brusc, Harah rosti formula de încheiere a ritualului, dând cuvintelor o rezonanţă mai dură decât oricând:

  — Nu vom ierta niciodată şi nu vom uita niciodată!

  În liniştea care urmă cuvintelor ei, auziră şuşoteli, foşnet de mantii. Jessica simţea că cineva se oprise în spatele draperiilor de la intrare.

  — Cucernică Maică?

  Jessica recunoscu vocea: Tharthar, una dintre soţiile lui Stilgar.

  — Ce este, Tharthar?

  — Veşti rele, Cucernică Maică.

  Jessica simţi ca un junghi în inimă, nu-şi putu împiedica geamătul:

  — Paul…

  Tharthar dădu la o parte draperiile, intră în cameră. În spatele ei, se zăriră pentru o clipă mai multe siluete drapate. Apoi draperiile căzură la loc şi Jessica se uită la femeia care intrase. Tharthar era scundă şi negricioasă. Purta o robă neagră cu desene roşii. Deasupra nasului subţire, cu nări dilatate şi marcate de bătăturile filt-cepurilor, ochii ei complet albaştri priveau imobili.

  — Ce-i? Întrebă Jessica.

  — Veşti dinspre nisipuri, răspunse Tharthar. Usul va trece prin încercarea făuritorului… astăzi. Tinerii sunt convinşi că nu va da greş şi că-nainte de apusul soarelui va fi călăreţ al nisipurilor. Cei de-aici se-adună pentru o razzia. Vor să pornească spre nord şi să i se alăture lui Usul. Spun că de îndată ce vor ajunge la el, vor da glas voinţei lor. Spun că-i vor cere lui Usul să-l provoace la luptă pe Stilgar şi să preia el conducerea triburilor.

  Adunatul apei, plantarea dunelor, schimbarea lumii lor, încet, dar sigur… sunt lucruri care