Da, lumea trăieşte aici împreună şi câteva lucruri le folosesc în comun. De exemplu, duşurile, centrala electrică, piaţa – există câteva acorduri simple cu privire la ele. Dar nu sunt cine ştie ce. Sunt lucruri pe care o să le înţelegi şi fără să stai să te gândeşti la fiecare în parte, lucruri care pot fi transmise şi fără cuvinte. Nu e nimic despre care ss fie nevoie să te învăţ cum se face, cum se procedează. Ce mai important e ca fiecare dintre noi să se integreze aici Atâta vreme cât faci asta, nu o să fie nici o problemă.

  — Să mă integrez.

  — Adică, de pildă, când eşti în pădure, devii în întregime o parte din ea. Când eşti în ploaie, devii în întregime o parte din ploaie. Când petreci dimineaţa, devii în întregime o parte din dimineaţă. Când eşti lângă mine, devii în întregime o parte din mine. Despre asta e vorba, mai simplu spus.

  — Când tu eşti lângă mine, devii în întregime o parte din mine?

  — Da.

  — Ce fel de senzaţie e să fii cu totul tu însăţi, dar în acelaşi timp în întregime o parte din mine?

  Mă priveşte drept în ochi, apoi îşi duce mâna la clamă.

  — Să fiu eu însămi şi în acelaşi timp o parte din tine e ceva foarte natural şi odată ce te obişnuieşti, e foarte uşor.

  E ca şi cum ai zbura.

  — Tu poţi să zbori?

  — Era un exemplu, spune ea şi zâmbeşte.

  Zâmbetul ei nu are nici un înţeles adânc sau ascuns. E doar un zâmbet de dragul zâmbitului. Nu ai cum să înţelegi cum e să zbori până nu zbori. Este la fel ca restul.

  — In orice caz, e ceva firesc, la care nu e nevoie să stai să te gândeşti.

  — Exact. E ceva firesc, liniştit, calm, la care nu e nevoie să te gândeşti.

  — Iţi pun prea multe întrebări?

  — Nici vorbă. Deloc. Aş vrea să-ţi pot explica mai bine.

  — Tu ai amintiri?

  Clatină din nou din cap şi îşi sprijină mâinile pe masă, de data aceasta cu palmele în sus. Îşi priveşte palmele în treacăt, dar în ochii ei nu se citeşte nimic.

  — Nu am amintiri. Într-un loc în care timpul nu este important, nici amintirile nu sunt. Sigur, îmi amintesc ce am făcut aseară. Am venit şi ţi-am făcut o tocană de legume, pe care ai lins-o, nu? Îmi amintesc câte ceva şi de alaltăieri, dar mai departe de atât nu ştiu. Timpul s-a integrat în mine şi nu mai pot distinge un lucru de cel de lângă el.

  — Deci amintirile nu sunt aici o chestiune importantă.

  — Exact, amintirile nu sunt aici o chestiune importantă, spune ea zâmbind veselă. De amintiri se ocupă biblioteca.

  După ce pleacă, mă duc la fereastră şi îmi întind mâna în razele dimineţii. Umbra ei se proiectează pe toc şi cele cinci degete se profilează clar. Albina a încetat să mai zumzăie prin cameră şi se odihneşte pe geam. Pare cufundată în gânduri, ca şi mine.

  Puţin după ce soarele trece de amiază, ea îmi face o vizită. Dar nu ca tânăra Saeki. Ciocane uşor şi deschide uşa de la intrare. O clipă nu sunt în stare să o disting pe ea de tânără. O mică schimbare în lumină sau în bătaia vântului, şi lucrurile se transformă numaidecât. Am senzaţia că în secunda aceasta poate să fie tânăra, iar în secunda următoare, doamna Saeki. Dar asta nu se întâmplă. În faţa mea e doamna Saeki şi nimeni alta.

  — Bună ziua! Îmi spune ea pe un ton foarte natural, de parcă ne-am fi întâlnit pe holul bibliotecii. Poartă o bluză bleumarin cu mânecă lungă şi o fustă până la genunchi, bleumarin şi ea. Lănţişorul la gât, cerceluşii cu perlă în urechi. Aşa cum m-am obişnuit să o văd. Tocurile ei bocănesc scurt pe scândura prispei. Sunetul acela are ceva puţin nelalocul lui aici.

  Se opreşte în prag şi mă priveşte de la distanţă, parcă pentru a se asigura dacă sunt adevăratul eu. Evident, sunt adevăratul eu, cum şi ea e adevărata doamnă Saeki.

  — Nu vreţi să intraţi să beţi un ceai? O invit eu.

  — Mulţumesc, răspunde ea şi păşeşte hotărât în cameră.

  Mă duc în bucătărie, aprind reşoul şi pun apă la fiert.

  Între timp îmi calmez respiraţia. Doamna Saeki se aşază pe un scaun la masă, cel pe care până mai devreme a stat fata.

  — Parcă am fi la bibliotecă.

  — Aşa este, încuviinţez eu. Doar că fără cafea şi fără Oshima.

  — Şi fără nici o carte, adaugă ea.

  Prepar ceai de plante, umplu două ceşti şi le pun pe masă. Stăm faţă în faţă. Prin fereastra deschisă se aude ciripit de păsări. Albina încă mai doarme pe geam.

  Doamna Saeki vorbeşte prima.

  — Sinceră să fiu, nu mi-a fost prea uşor să ajung aici.

  Dar voiam neapărat să te văd şi să stăm de vorbă.

  — Mă bucur că aţi venit.

  Vechiul ei surâs îi reapare pe buze.

  — Trebuie să îţi spun ceva, spune ea. Zâmbetul ei este ca al fetei, doar că puţin mai adânc. Această mică diferenţă îmi cutremură inima.

  Doamna Saeki cuprinde ceşcuţa cu ambele mâini. Îi privesc cerceii mici cu perlă din urechi. Se gândeşte o vreme, mai mult ca de obicei.

  — Mi-am ars toate amintirile, spune ea, alegându-şi încet cuvintele. S-au transformat în fum şi s-au împrăştiat în văzduh. Deci n-o să mai ţin minte multă vreme tot felul de lucruri. O să uit tot, inclusiv pe tine. De aceea voiam să vorbesc cu tine cât mai repede, cât încă inima mea îşi mai aminteşte ceva.

  Întorc capul şi privesc albina de pe geam. Umbra ei neagră cade pe tocul ferestrei