cândva toate scenele de local din filmele muzicale. Scaunele fuseseră scoase, în locul lor fuseseră aşezate mese, iar sala fusese transformată în bar de noapte. Scena amplă, largă a cinematografului era destul de încăpătoare, chiar dacă nu arăta la fel de spaţioasă ca la cele mai mari cazinouri de pe vremea aceea, Maksim şi Çakil – acesta din urmă amplasat într-un cort uriaş din Yenikapi. De la începutul anilor 1950 până la sfârşitul anilor 1970, în cazinourile cu program specific Istanbulului, ce urmau exemplul cabaretelor franţuzeşti, ai căror clienţi se delectau cu mâncare şi băutură şi urmăreau „atracţii“ de genul cântăreţilor, cupletiştilor comici, acrobaţilor, jonglerilor, iluzioniştilor, se interpreta muzică autohtonă, atât în stil tradiţional, cât şi în stil occidental, şi se turnau filme. În scenele desfăşurate prin localuri de noapte, protagonistele filmelor turceşti îşi exprimau propriile simţăminte şi dădeau glas propriilor

Suferințe, apelând la un limbaj pretențios, pentru ca mai apoi să triumfe în viaţă tot prin baruri, după cum se putea deduce, peste ani, din aplauzele şi lacrimile dezlănţuite ale

spectatorilor şi clienţilor acestora.

         Feridun îmi vorbise despre feluritele metode la care apelau realizatorii de la Yeşilçam pentru a face rost, fără prea mare risipă, de figuranţi meniţi să-i interpreteze pe bogătaşii care-i aplaudau pe tinerii nevoiaşi, atât de sinceri în etalarea suferinţelor lor. Pe vremuri, când cântăreţi autentici precum Zeki Müren ori Emel Sayin îşi jucau, de cele mai multe ori,

propriile roluri, erau invitaţi să asiste la spectacol toţi cei care purtau cravate şi sacouri şi care ştiau cum să se comporte la masă. Mesele din localuri ajungeau astfel să fie ticsite de cei care voiau să le vadă pe vedete gratuit, iar problema figuranţilor era rezolvată fără nici o cheltuială. În ultimii ani, rolurile cântăreţelor din filmele muzicale erau interpretate de actriţe cu nume mai puţin sonore, precum Papatya. (Aceste vedete modeste, care interpretau cântăreţe cu mult mai faimoase decât ele, eliminau, după două-trei filme, decalajul existent între celebritatea lor reală şi cea a protagonistei, iar apoi începeau să joace rolurile unor artiste sărace, mai puţin faimoase decât erau ele în fapt. Muzaffer Bey îmi spusese odată că spectatorul turc se săturase de eroi celebri şi bogaţi, atât în viaţa reală, cât şi în film. Forţa ascunsă a unei pelicule se întemeia tocmai pe diferenţa dintre statutul vedetei în viaţa reală şi statutul ei pe ecran. De fapt, povestea narată de film consta tocmai în abolirea acestei diferenţe.) Cum nimeni nu venea la prăfuitul cinematograf Zâna gătit elegant, pentru a asculta o cântăreaţă obscură, neînsemnată, bărbaţilor echipaţi cu sacouri şi cravate şi femeilor fără broboadă li se servea gratuit kebap, la mesele din local. Tayfun, căruia-i plăcea să povestească, sarcastic, la întâlnirile cu prietenii ori la petrecerile noastre de seară, filme turceşti pe care le văzuse pe vremuri la cinematografele de vară, imita aerul artificial şi purtările căznite ale săracilor dichisiţi cu cravată care se dădeau drept bogaţi cu burta plină, după care repeta mânios, cu aerul sincer ofensat al celui care suferise o nedreptate, că oamenii cu avere din Turcia nu

erau nicidecum aşa.

         Dedusesem din relatările lui Feridun, ilustrate cu exemple de pe vremea când era asistent de regie, că figuranţii ,,ieftini“ puteau provoca necazuri chiar mai mari decât simpla prezentare deformată a celor cu stare. După ce-şi mâncau kebap-ul, unii dintre ei ieşeau din platou fără să mai aştepte sfârşitul filmării, dorind să plece, în vreme ce alţii îşi citeau ziarele

pe la mese, făceau bancuri şi râdeau cu semenii lor exact la cuvintele cele mai înduioşătoare ale cântăreţei (de fapt, acest detaliu era în acord cu viaţa) sau aţipeau pe la mese, plictisiţi

de atâta lâncezeală.

         Când m-am dus prima oară la filmarea Vieţilor frânte, l-am văzut pe „şeful de platou“ admonestându-i pe figuranţi, care priveau spre camera de filmare, roşu la faţă de furie. I-am privit puţin în tăcere, de la distanţă, ca un adevărat producător de film şi ca un adevărat patron ce eram. În vremea aceasta s-a auzit vocea lui Feridun, totul a dobândit, brusc, magia aceea pe jumătate feerică, pe jumătate trivială specifică filmelor turceşti, iar Papatya a început să păşească pe podiumul ce se prelungea printre spectatori, cu microfonul în mână.

         Papatya, care în urmă cu cinci ani, când mă dusesem cu Füsun şi cu Feridun la grădina unui cinematograf aflat în apropierea Palatului Ihlamur, juca rolul unei fetiţe iscusite, dezgheţate, cu inimă de aur, care-i împăca pe părinţii ei, despărţiti în urma unei neînțelegeri, se transformase acum (cu o repeziciune care semnala soarta tuturor copiilor din Turcia) într-o victimă obosită de viaţă, mânioasă şi copleşită de suferinţă. Aerul de femeie tragică şi fără noroc, care-şi pierduse inocența şi care, tocmai din această cauză, era predestinată morţii în filmele turceşti îi venea ca turnat Papatyei. În timp ce-mi aminteam de copilăria Papatyei, de

Inocența ei de pe vremuri, îi înțelegeam noua ipostază şi întrezăream acea copilărie neprihănită în aerul obosit și mânios pe care-l adopta pe scenă. Păşea pe podium ca un

manechin, acompaniată de o orchestră inexistentă – Feridun urma să suplinească această absenţa prin fragmente preluate de la alţi cineaşti -, se apropia de o revoltă împotriva lui

Dumnezeu, răzvrătindu-se fără speranţă, iar dorinţa ei de răzbunare ne întrista, pentru că ne aducea aminte de intensitatea suferinţei pe care o-ndurase. În timp ce se turna această scenă, am simţit, alături de toţi cei prezenţi, că Papatya era un giuvaier, chiar dacă unul banal. Figuranții care până atunci dormitau au prins viaţă, iar chelnerii care se apucaseră să servească kebap la mese când începuse filmarea s-au oprit s-o contemple.

         Papatya ţinea microfonul ca pe o pensetă. Faptul că găsise o formulă cu totul nouă şi originală de-a ţine microfonul în mână - gest care, pe vremea aceea, oglindea personalitatea

aparte a fiecărei vedete de seamă -, constituia, potrivit interpretării unui gazetar pe care-l cunoscusem la Pelurul, dovada că, în foarte scurtă vreme, urma să devină o mare stea. În

anii aceia, în cazinouri se trecuse de la microfonul fix, amplasat pe un trepied înalt, la microfonul mobil, cu fir lung, iar faptul acesta le oferea cântăreţelor posibilitatea de a se strecura printre