lungul lor, îşi înclină rapid trupul. Simţi vârfurile cârligelor muşcând şi trase. Făcu un salt scurt, se propti cu tălpile în zid, se lăsă într-o parte, cu mâinile încleştate pe mânerele cârligelor. Acesta era momentul decisiv al încercării: dacă împlântase corect cârligele în marginea anterioară a inelului, deschizându-l, viermele n-avea să se rostogolească pe partea lui şi să-l strivească.

  Viermele încetini. Trecu peste toboşar şi toboşarul amuţi, încet, începu să se răsucească lateral… Sus şi mai sus… Trebuia să ridice cârligele supărătoare cât mai sus cu putinţă, cât mai departe de nisipul care ameninţa ţesutul sensibil din interiorul segmentului.

  Paul se pomeni deodată stând în picioare, cu trupul arcuit, pe spinarea viermelui. Îl cuprinse un sentiment de triumf, de exaltare – se simţea ca un împărat care-şi contemplă imperiul. Îşi înăbuşi cu greu dorinţa năvalnică de a se zbengui, de a manevra viermele, de a-şi demonstra superioritatea asupra creaturii de sub picioarele lui.

  Şi înţelese atunci de ce Stilgar îl pusese în gardă, vorbindu-i despre tinerii nesăbuiţi care ţopăiau pe spinarea monstrului şi-şi făceau de cap, stând în mâini sau scoţând ambele cârlige deodată şi înfigându-le în alte segmente, până ce viermele îi azvârlea de pe el şi-i strivea fără milă.

  Lăsând unul din cârlige la locul lui, Paul îl scoase pe celălalt şi-l înfipse ceva mai jos. Când socoti că al doilea cârlig se prinsese bine, îl încercă, apoi mută mai jos primul cârlig, coborând lateral, pas cu pas. Făuritorul se răsuci şi, răsucindu-se, se întoarse, apropiindu-se de limba de nisip-frână de la poalele dunei unde aşteptau fremenii.

  Paul îi văzu ridicindu-se, ajutându-se de cârlige pentru a se căţăra, dar ferindu-se să atingă marginile sensibile ale inelelor până ce nu ajungeau deasupra. În mai puţin de-un minut se aflau cu toţii înşiraţi pe trei rânduri în spatele lui, proptiţi în cârlige.

  Stilgar înainta printre rânduri, verifică poziţia cârligelor lui Paul, îi privi lung chipul surâzător.

  — Ai reuşit, nu? Întrebă Stilgar, strigând ca să acopere şuierul viermelui. Asta gândeşti, nu? C-ai reuşit. Chipul i se întunecă. Ei, atunci află de la mine că te-ai descurcat cum nu se poate mai prost. Cunosc destui ţânci de doişpe ani care ţi-ar putea da lecţii. În stânga locului unde ai aşteptat era o tobă de nisip. Dacă viermelui i-ar fi căşunat s-o ia într-acolo, n-ai mai fi avut unde să te retragi.

  Zâmbetul de pe buzele lui Paul pieri.

  — Am văzut toba, răspunse.

  — Atunci de ce n-ai semnalizat unuia dintre noi să te secundeze? Aveai dreptul s-o faci, chiar şi în condiţiile încercării.

  Paul înghiţi în sec, îşi întoarse faţa în vântul stârnit de iureşul viermelui.

  — Nu-ţi place că-ţi reproşez asta acum, reluă Stilgar. Dar e datoria mea s-o fac. Pentru că mă gândesc ce-ar însemna pierderea ta pentru trib. Dacă te-ai fi poticnit în toba aia de nisip, făuritorul s-ar fi năpustit drept spre tine.

  În ciuda furiei care clocotea în el, Paul îşi dădea seama că Stilgar avea dreptate. Îi trebui un minut întreg şi toată forţa antrenamentului Bene Gesserit, ca să se calmeze.

  — Îmi pare rău, spuse. N-o să se mai întâmple.

  — Când vezi că eşti într-o situaţie dificilă, cere întotdeauna ca cineva să te secundeze în cazul că nu reuşeşti să încaleci făuritorul, spuse Stilgar. Ţine minte: lucrăm împreună! Toţi! Numai aşa putem fi siguri, împreună, da?

  Îl înghionti uşor pe Paul.

  — Împreună, încuviinţă Paul.

  — Aşa, rosti Stilgar cu voce aspră. Şi-acum, arată-mi că ştii cum se mână un făuritor. De care parte ne aflăm?

  Paul privi suprafaţa solzoasă a inelului pe care stăteau, observă aspectul şi mărimea solzilor, care erau mai laţi în dreapta şi mai îngusti în stânga. Ştia că fiecare vierme are felul lui caracteristic de a se deplasa, ridicându-şi mai frecvent una din laturi. Cu cât era mai bătrân, cu atât caracteristica aceasta se accentua. Solzii de dedesubt se lăţeau, se îngroşau, se slefuiau. La un vierme uriaş, puteai recunoaşte solzii spinali şi numai după mărime.

  Mutind cârligele, Paul începu să se deplaseze spre stânga. Făcu semn călăreţilor din spate să deschidă segmentele lateral, ca să silească viermele să-şi menţină direcţia în timpul răsucirii. Când îl întoarse aşa cum vroia, postă doi cârmaci în faţă.

  Apoi dădu glas strigătului tradiţional:

  — Ach, haiiiii – yoh!

  Cârmaciul din stânga deschise un segment de inel de pe latura sa.

  Într-un cerc maiestuos, făuritorul viră spre stânga, pentru a-şi proteja segmentul deschis. După ce descrise un arc de 180 de grade, ajungând cu faţa înapoi către sud, Paul strigă:

  — Geyrat!

  Cârmaciul scoase cârligele. Făuritorul îşi continuă alunecarea în linie dreaptă.

  — Foarte bine, Paul-Muad'Dib, spuse Stilgar. Cu ceva practică, poate c-ai să ajungi călăreţ al nisipurilor.

  Paul se încruntă, gândi: Cine a-ncălecat primul?

  Dar, în aceeaşi clipă auzi în spate hohotele de râs ale fremenilor. Apoi ceata începu să scandeze spre cer numele lui:

  — Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib!

  Şi, de departe, dinspre partea dinapoi a viermelui, Paul auzi bătaia pintenarilor, care pisau segmentele cozii. Viermele luă viteză. Mantiile începură să filfâie în vânt. Şuieratul abraziv al alunecării crescu.

  Paul îşi întoarse capul către oamenii din spatele lui, recunoscu printre ei chipul lui Chani. Continuând s-o privească, îi spuse lui Stilgar:

  — Ei, Stil, sunt sau nu călăreţ al nisipurilor?

  — Hal yawm! Astăzi eşti călăreţ al nisipurilor.

  — Atunci sunt liber să aleg ce destinaţie vreau?

  — Aşa e datina.

  — Acum sunt fremen. Un fremen născut astăzi, aici, în ergul Habbanya. Până astăzi n-am cunoscut viaţa. Până astăzi n-am fost decât un copil.

  — Nu chiar copil, replică Stilgar. Îşi strânse un colţ al glugii, pe care, i-l biciuia vintul.

  — Dar exista un dop care-mi astupa lumea şi-acum dopul acela nu mai există.

  — Nu mai există, încuviinţă grav Stilgar.

  — Vreau să mergem spre