Şi vreau să-mi văd fiul şi familia, gândi. Am nevoie de un răgaz ca să cuget la viitorul care în mintea mea este trecut. Se apropie furtuna şi dacă nu voi fi acolo unde aş putea încă s-o stăvilesc, se va dezlănţui şi nimic n-o va mai opri.

  Stilgar îl privi lung, iscoditor, în timp ce Paul continuă să se uite la Chani, observând expresia de interes ce i se întipărise pe chip. Remarcă şi freamătul cu care ceata reacţionase la cuvintele lui.

  — Oamenii ard de nerăbdare să atace împreună cu tine dolinele Harkonnenilor, spuse Stilgar. Dolinele nu-s decât cale de-un toboşar de-aici.

  — Fedaykinii s-au bătut deja cu mine alături, replică Paul. Şi se vor bate şi mai departe, până ce nici un Harkonnen nu va mai respira aerul Arrakisului.

  Stilgar rămase cu privirea aţintită la el şi Paul înţelese că fremenul vedea momentul acesta prin prisma modului în care el însuşi ajunsese căpetenia sietchului Tabr şi mai apoi, după moartea lui Liet-Kynes, în fruntea Sfatului Conducătorilor.

  Cunoaşte şi el starea de spirit a tineretului, gândi Paul.

  — Doreşti convocarea unei Adunări a Conducătorilor? Întrebă Stilgar.

  Tinerilor din ceată le scânteiară ochii. Se balansau în goana viermelui, aşteptând. Dar Paul observă şi agitaţia lui Chani, privirea alergând neliniştită de la Stilgar, care era unchiul ei, la Paul-Muad'Dib, care era iubitul ei.

  — N-ai să ghiceşti ce doresc eu, răspunse Paul.

  Şi gândi: Nu pot da înapoi. Trebuie să-mi păstrez autoritatea în faţa oamenilor.

  — Eşti mudirul cursei de astăzi, zise Stilgar. Şi adăugă cu răceală, formal: Cum o să-ţi foloseşti puterea?

  Avem nevoie de timp, gândi Paul. Ca să ne odihnim şi să putem chibzui totul în linişte.

  — Vom merge către sud, rosti cu glas puternic.

  — Chiar dacă la sfârşitul zilei eu voi spune să ne întoarcem spre nord?

  — Vom merge către sud, repetă Paul.

  Stilgar îşi îndreptă spatele. Cu un gest cumpătat, demn, îşi strânse mantia în jurul trupului.

  — Voi convoca Adunarea, declară el. O să trimit mesajele. Crede că m-am hotărât să-l provoc la duel, gândi Paul. Şi ştie că nu mă poate învinge.

  Privi către sud, lăsând vântul să-i biciuiască obrajii descoperiţi, cântărind implicaţiile hotărârii sale.

  Ce ştiu ei! Gândi.

  El însă ştia. Ştia că nici un argument nu-l va putea face să cedeze. Trebuia să rămână în calea furtunii pe care o vedea în viitor – a furtunii de timp. Fiindcă ştia că va exista un moment în care furtuna va putea fi stăvilită – dar numai dacă el se va afla în punctul din care îi va putea izola focarul.

  Dacă-mi va fi cu putinţă, n-am să-l provoc pe Stilgar, îşi spuse. Dacă există altă cale prin care să împiedic jihadul…

  — Vom poposi pentru cină şi rugăciunea de seară la Peştera Păsărilor, în Lanţul Habbanya, zise Stilgar. Se propti mai bine într-unul din cârlige şi arătă cu mâna în faţă, către o barieră joasă de stânci, care se înălţa în deşert.

  Paul scrută faleza. Structuri lungi de piatră vălurită. Nici un petec de verdeaţă, nici o culoare nu înviora orizontul acela posomorit. Ştia că dincolo de lanţul stâncos începea calea deschisă către desertul sudic – călătoria care avea să dureze cel puţin zece zile şi zece nopţi, oricât de iute şi-ar fi mânat făuritorii.

  Douăzeci de toboşari…

  Zona se afla cu totul în afara razei de acţiune a patrulelor Harkonnen. Ştia cum avea să fie. Visele îi înfăţisasera totul. Într-o dimineaţă, după zile şi nopţi de goană, avea să zărească la orizont o infimă schimbare a culorii – o schimbare atât de subtila incit mai întâi avea să i se pară doar o plăsmuire a speranţelor sale… Apoi, avea să vadă sietchul cel nou.

  — Muad'Dib e de acord cu hotărârea mea? Întrebă Stilgar. Nuanţa de sarcasm strecurată în glasul său fusese abia perceptibilă, dar urechile frememlor, urechi obişnuite să distingă tonalitatea din ţipătul unei păsări sau mesajul piuit de un cielago, o sesizară. Oamenii aşteptară reacţia lui Paul.

  — Stilgar m-a auzit jurându-i credinţă la ceremonia de consacrare a fedaykinilor, spuse Paul. Detaşamentele morţii ştiu că buzele comandantului lor au rostit adevărul. Stilgar îmi pune la îndoială sinceritatea?

  — De Usul, tovarăşul meu de sietch, nu m-aş îndoi niciodată, răspunse Stilgar. Dar tu mai eşti şi Paul-Muad'Dib, Ducele Atreides. Eşti şi Lisan al-Gaib, Vocea din Altă Lume. Pe aceştia nici măcar nu-i cunosc.

  Paul îşi îndreptă privirea spre Lanţul Habbanya, care creştea vertiginos înaintea lor. Făuritorul de sub ei nu părea nici obosit, nici ostil. L-ar fi putut duce aproape de două ori mai departe decât oricare dintre făuritorii cu care avuseseră de-a face până atunci fremenii. Era sigur de asta. Monştri pe măsura acestui bătrân al deşertului nu se mai pomeniseră decât în poveştile pentru copii şi Paul ştiu că o nouă legendă avea să se nască pe seama lui.

  O mână îi strânse umărul.

  Se întoarse, întâlni ochii întunecaţi ai lui Stilgar, scăpărând între mască şi gluga distraiului.

  — Cel care a condus înaintea mea sietchul Tabr mi-a fost prieten, spuse Stilgar. Am înfruntat aceleaşi primejdii. De multe ori i-am salvat viaţa… iar el mi-a salvat-o pe-a mea.

  — Şi eu îţi sunt prieten, Stilgar zise Paul.

  — Nimeni nu se-ndoieşte de asta, răspunse Stilgar. Îşi retrase mâna, dădu din umeri. Aşa-i datina.

  Paul înţelese că Stilgar era prea pătruns de tradiţia fremenă, ca să întrevadă vreo altă soluţie. Pentru el, pentru fremeni, de când lumea, o căpetenie lua cârma din mâinile lipsite de viaţă ale predecesorului sau îi măcelărea pe cei mai puternici membri ai tribului, atunci când conducătorul era răpus de deşert. Aşa devenise Stilgar naib.

  — Ar trebui să lăsăm făuritorul