— Da, încuviinţă Stilgar. De-aici putem ajunge pe jos până la peşteră.

  — L-am mânat destul. Să-l lăsăm să se-ngroape ca să-i treacă supărarea.

  — Tu eşti mudirul, zise Stilgar. Ordonă când să…

  Tăcu dintr-o dată, rămase cu ochii aţintiţi spre orizontul estic.

  Paul îi urmări privirea. Vălul albastru pe care i-l aşternuse peste ochi melanjul îi înfăţişa un cer întunecat. Scrută văzduhul şi zări pe fondul azuriu închis o fulgerare ritmică – îndepărtată, dar distinctă.

  Un ornitopter!

  — E un topter mic, spuse Stilgar.

  — Vreun cercetaş, opina Paul. Crezi că ne-au reperat?

  — De la asemenea distanţă nu pot vedea decât un vierme care se deplasează la suprafaţă, răspunse Stilgar. Făcu un gest scurt cu mâna stingă, strigă peste umăr: Jos! Împrăştiaţi-vă pe nisip.

  Oamenii începură să coboare cu repeziciune pe flancurile viermelui, sărind jos, făcându-se una cu nisipul. Paul înregistră locul în care sărise Chani. Pe spinarea făuritorului nu mai rămaseră decât el şi Stilgar.

  — Cel care-a urcat primul coboară la urmă, spuse.

  Stilgar încuviinţă cu un gest, coborî lateral, ţinându-se în cârlige, sări în nisip. Paul aşteptă ca făuritorul să depăşească zona în care se răspândise ceata, apoi slăbi cârligele. În condiţiile abandonării unui vierme neistovit, era momentul cel mai dificil.

  Eliberat de pintenari şi de cârlige, monstrul începu să se îngroape în nisip. Cu paşi iuţi şi uşori, Paul alergă înapoi, pe spinarea lată, îşi alese cu grijă momentul şi sări. Ateriză pe nisip, continuă să alerge, se trânti la poalele unei dune şi, aşa cum învăţase, se ghemui sub mantie, lăsând cascada de nisip să-l acopere.

  Acum trebuia să aştepte…

  Se întoarse cu băgare de seamă, descoperi o fâşie de cer sub marginea mantiei. Şi-i închipui pe ceilalţi, schiţând aceeaşi mişcare, în locurile unde se făcuseră una cu suprafaţa deşertului.

  Percepu bătaia aripilor mai înainte de a vedea topterul. Apoi auzi şuieratul subţire al reactoarelor şi aparatul traversă peticul de cer, virând către stânci.

  N-are nici un însemn, observă Paul.

  Deasupra deşertului se înălţă un ţipăt de pasăre. Apoi încă unul.

  Paul se scutură de nisip, escaladă panta dunei. De jur-împrejur, la distanţă, răsăriră alte siluete. O recunoscu pe Chani, apoi pe Stilgar.

  Stilgar arătă cu mâna spre stânci.

  Se adunară în grabă şi porniră la drum, alunecând peste nisip în ritmul întrerupt care nu putea atrage făuritorii. Stilgar îl ajunse din urmă pe Paul, sub creasta bătătorită de vânt a unei dune.

  — Era o navă de-a traficanţilor, spuse el.

  — Aşa mi s-a părut şi mie, răspunse Paul. Dar cum de-au pătruns atât de adânc în deşert?

  — Patrulele le dau şi lor de furcă.

  — Dac-au ajuns până aici, pot s-ajungă şi mai departe.

  — Adevărat.

  — Şi nu trebuie să vadă ce e în sud. Traficanţii ştiu să vândă şi informaţii.

  — Cred c-au ieşit după mirodenie.

  — Aşa cred şi eu. Iar în cazul ăsta, au pe-aproape şi-o senilă cu aripa ei. Stilgar, avem destulă mirodenie la noi. Să-ntindem o nadă pe-o limbă de nisip şi să prindem câţiva traficanţi. O lecţie, ca să-şi aducă aminte că teritoriul ăsta-i al nostru, nu le strică şi nici oamenilor noştri n-o să le strice puţin exerciţiu cu armele cele noi.

  — Aşa, da, acum îl recunosc pe Usul, zise Stilgar. Usul gândeşte ca un fremen.

  Dar tot Usul trebuie să hotărască şi-n legătură cu ţelul cumplit, gândi Paul.

  Şi furtuna îşi aduna forţele.

 Chapter 6

  Când legea şi datoria sunt totuna datorită religiei, nu poţi fi niciodată pe deplin conştient, nu ajungi niciodată să te cunoşti pe de-a-ntregul. Întotdeauna eşti ceva mai puţin decât un individ.

  Fragment din Muad'Dib: Cele nouăzeci şi nouâ de minuni ale universului de prinţesa Irulan.

  Fabrica de mirodenie a traficanţilor, cu aerotransportorul ei şi cu o escortă circulară de omnitoptere zgomotoase, se ivi din spatele dunelor ca un roi de insecte însoţindu-şi regina. Exact pe direcţia lor de zbor, se zărea unul din acele aflorismente joase care se înălţau din şesul desertului, asemeni unei imitaţii în miniatură a Scutului de Piatră. Platoul arid de la poalele stâncilor era neted şi bătătorit, măturat de o furtună recentă.

  În domul de comandă al combinei Gumey Halleck se aplecă înainte, reglă oleobiectivele binoclului şi examină peisajul. Dincolo de stânci se vedea o pată întunecată care părea să fie urma unei erupţii de mirodenie şi Gumey semnală unuia dintre topterele însoţitoare să efectueze un zbor de recunoaştere.

  Ornitopterul îşi legănă aripile, confirmând recepţia semnalului. Se desprinse de roi, cobori vertiginos în direcţia petei întunecate, o survola la altitudine joasă, balansându-şi detectoarele.

  Aproape imediat după aceea, începu să zboare în cercuri strânse, cu aripile semirepliate, cu botul aplecat – manevra care indica fabricii prezenţa mirodeniei.

  Gumey vârî binoclul în toc, convins că şi ceilalţi observaseră semnalul. Zona era convenabilă. Lanţul stâncos oferea oarecare adăpost şi apărare. Ştia că se aflau în inima deşertului şi că primejdia unei ambuscade era puţin probabilă, totuşi… Semnaliza unuia dintre echipaje să patruleze pe deasupra stâncilor şi altor câteva să se posteze în zbor staţionar în jurul zonei, la mică altitudine, pentru a nu putea fi reperate de eventuale detectoare cu rază mare de acţiune ale Harkonnenilor. Se îndoia însă că patrulele Harkonnen s-ar fi încumetat să pătrundă atât de mult în sud. Teritoriul acesta aparţinea încă fremenilor.

  Începu să-şi verifice armele, blestemând soarta care făcea ca în ţinuturile astea scuturile să fie inutilizabile. Tot ce putea constitui o sursă de atracţie pentru viermi trebuia evitat cu orice preţ. Îşi frecă cicatricea de pe falcă, scrutând terenul de dedesubt. Hotărî că era mai sigur să inspecteze stâncile cu o patrulă de cercetaşi. Tot recunoaşterea în teren era mai edificatoare! Nici o precauţie nu putea fi de prisos, când fremenii şi Harkonnenii se căutau unii pe alţii ca să se căsăpească.