class="p1">  Iar în cazul de faţă, fremenii erau cei care-l îngrijorau pe Gumey. N-aveau nimic împotriva traficului de mirodenie, indiferent de cantitate, dar deveneau adevăraţi diavoli de îndată ce pătrundeai în teritorii pe care ei le considerau interzise. Şi, în ultima vreme, se făcuseră de-o viclenie diabolică.

  Pe Gumey îl irita iscusinţa de luptători a băştinaşilor. Îl irita şi viclenia lor. Fremenii dădeau dovadă de un rafinament surprinzător. Şi asta trebuia să o recunoască el – un om format la şcoala celor mai străluciţi tacticieni din univers şi călit în bătălii cărora le supravieţuiseră doar cei mai buni dintre cei buni.

  Examină din nou peisajul, întrebându-se de ce nu se simţea deloc în apele lui. Poate din cauza viermelui pe care-l observaseră cercetasii… dar viermele fusese de partea cealaltă a lanţului…

  Un cap îşi făcu apariţia în trapa domului, chiar lângă el. Era comandantul combinei – un pirat chior şi bărbos, cu ochii complet albaştri şi dinţii albi-lăptoşi ai dietei de mirodenie.

  — Pare-se că-i un zăcământ bogat, şefule. Îl curăţăm?

  — Aterizezi la poalele stâncilor, ordonă Gumey. Mă laşi acolo, împreună cu oamenii mei, pe urmă te deplasezi pe senile până la zăcământ. Între timp, noi o s-aruncăm o privire printre bolovanii ăia.

  — Ţeles.

  — În caz de pericol, adăugă Gumey, salvezi fabrica. Pe noi ne vor culege topterele.

  — Ţeles, şefule.

  Omul salută şi dispăru în trapă.

  Din nou, Gumey scrută orizontul. Trebuia să ia foarte serios în considerare posibilitatea prezenţei fremenilor într-un teritoriu care le aparţinea şi pe care el îl violase. Îşi dădu seama că era, într-adevăr, neliniştit. Îl nelinişteau fremenii, din cauza durităţii şi a imprevizibilităţii acţiunilor lor. Îl nelinişteau multe lucruri în meseria aceasta, deşi era o meserie bănoasă. Îl neliniştea şi faptul că nu putea să posteze cercetaşi la mare altitudine. Iar interdicţia de a folosi radiocomunicaţiile îi sporea sentimentul de nelinişte.

  Aerotransportorul fabricii viră, începu să coboare. Plană uşor până deasupra plajei sterpe de la poalele stâncilor. Tălpile navei atinseră nisipul.

  Gumey deschise cupola domului, îşi desprinse centura de siguranţă. În clipa în care combina se opri, era deja afară. Închise cupola şi coborî pe apărătorile şenilelor, sărind peste plasele de protecţie, în nisip. Cei cinci oameni care formau garda sa personală ieşiră şi ei prin trapa frontală. Ceilalţi desprindeau joncţiunile transportorului. După câteva clipe, aripa decolă, se înălţă cu repeziciune şi se înscrise în cercul de parcare, deasupra lor.

  Uriaşa fabrică se puse imediat în mişcare, în direcţia petei întunecate a zăcământului de melanj.

  Un topter ateriză delicat în apropiere, bătând încet din aripi. Apoi încă unul şi încă unul. După ce oamenii lui Gumey debarcară, aparatele îşi luară zborul şi începură să planeze în cercuri largi, la altitudine mică.

  Gumey îşi potrivi umerii în distrai, îşi încordă muşchii şi-i destinse. Îşi trase la o parte obrăzarul, renunţând la o parte din umezeală în favoarea unei cerinţe mai importante – puterea glasului său, în cazul în care avea să fie nevoie să dea comenzi. Începu să suie printre stânci, iscodind terenul – pietriş şi nisip granulos sub tălpi, miros de mirodenie în aer.

  Bun loc pentru o bază de refugiu, gândi. Poate că n-ar strica să-ngropăm ceva provizii, pe-aici, pe undeva.

  Se uită peste umăr şi-şi văzu oamenii desfăşurându-se lateral, în timp ce-l urmau. Băieţi de nădejde; chiar şi cei noi, pe care n-avusese timp să-i pună la încercare. Băieţi dezgheţaţi. N-avea nevoie să le spună la orice pas ce-au de făcut. Şi niciunul nu-şi activase scutul. Nu, în detaşamentul lui nu existau laşi. Nimeni nu avea chef să atragă un vierme şi să pericliteze astfel preţioasa recoltă de mirodenie.

  Din locul în care se afla, se vedea bine zăcământul, la vreo jumătate de kilometru mai jos, în nisip. Şenila nu mai avea de parcurs decât câţiva metri. Gumey îşi ridică ochii spre toptere, observându-le altitudinea – erau destul se jos. Dădu mulţumit din cap, se întoarse ca să-şi reia urcuşul.

  În aceeaşi clipă, stâncile de deasupra erupseră.

  Douăsprezece dâre muginde de foc ţâşniră spre cer, către toptere şi transportor. Dinspre şenilă răsună un trosnet metalic, iar stâncile din jurul lui Gumey se umplură cu luptători cu glugi mari pe cap.

  Gumey avu timp să gândească: Pe coarnele Maicii Mari! Rachete! Îndrăznesc să folosească rachete!

  Apoi se pomeni faţă în faţă cu o siluetă înveşmântată în mantie cu glugă. Omul aştepta ghemuit, cu cristaiul pregătit să lovească. Pe creasta stâncilor, în stânga şi-n dreapta, răsăriră alte două siluete drapate. Gumey nu-i vedea luptătorului care-i aţinea calea decât ochii mijiţi, fixându-l prin fişia îngustă dintre glugă şi voalul unui bumuz de culoarea nisipului, dar după felul în câre-l pândea îşi dădu seama că avea înainte un războinic cu experienţă. Iar ochii săi erau ochii albastru-în-albastru, ai unui fremen din inima deşertului.

  Fără să-şi desprindă privirea de la arma adversarului, Gumey îşi apropie mâna de propriul său cuţit. Dacă fremenii îndrăzneau să folosească rachete, însemna că dispuneau şi de alte arme de foc. Trebuia să procedeze cu mai mare precauţie. Auzul îi spunea că cel puţin o parte din escorta aeriană fusese scoasă din luptă. În plus, auzea limpede icnetele şi zgomotele încăierării din spatele său.

  Văzu ochii fremenului urmărindu-i mişcarea mâinii, apoi ridicându-se brusc, fixându-l scânteietori.

  — Lasă-ţi cuţitul în teacă, Gumey Halleck, i se adresă omul.

  Gumey şovăi. Deşi sunase înfundat, din spatele filtrului bucal, glasul i se păruse cunoscut.

  — De unde ştii cum mă cheamă? Întrebă.

  — Cu mine n-ai nevoie de cuţit, Gumey, zise omul, ignorând întrebarea. Îşi îndreptă trupul, vârî cristaiul în teaca de sub mantie. Spune-le oamenilor tăi să nu se mai opună zadarnic, adăugă.

  Apoi îşi dădu gluga pe spate, îşi ridică obrăzarul.

  Gumey încremeni. Pentru o secundă crezu că avea în faţă stafia Ducelui Leto Atreides. Cu greu se dezmetici.

  — Paul! Şopti. Apoi mai tare: Paul, tu eşti?

  — Nu-ţi