— Mi-au spus c-ai murit, scrâşni Gumey. Făcu o jumătate de pas înainte.

  — Ordonă-le oamenilor tăi să se potolească, spuse Paul şi arătă cu mâna la vale.

  Gumey făcu un efort, îşi smulse ochii de la chipul lui Paul, se întoarse. Nu văzu decât câteva noduri de încleştare. Glugile oamenilor deşertului păreau să mişune peste tot. Şenila zăcea mută în nisip şi pe acoperişul ei zări mai mulţi fremeni. În văzduh, nu mai era nici o aeronavă.

  — Încetaţi lupta! Strigă. Trase aer în piept, îşi făcu mâinile pâlnie la gură. Sunt Gumey Halleck! Încetaţi lupta!

  Încet, şovăitori, combatanţii se separară. Ochi întrebători se întoarseră către el.

  — Oamenii aceştia ni-s prieteni! Strigă Gumey.

  — Grozavi prieteni! Ripostă o voce. Au măcelărit juma' dintr-ai noştri!

  — E o greşeală, spuse Gumey. N-o agravaţi.

  Se întoarse spre Paul, întâlni privirea ochilor albaştri de fremen.

  Pe buzele lui Paul flutura un zâmbet. Expresia feţei sale însă avea o asprime care îi amintea lui Gumey de chipul Bătrânului Duce, bunicul lui Paul. Apoi Gumey observă şi alte amănunte… Trăsăturile ca de cremene uscată, aspectul tăbăcit al pielii, căutătura dură şi calculată a ochilor, care păreau să cântărească tot ce vedeau – particularităţi pe care nu le remarcase la nici un alt Atreides.

  — Mi-au spus c-ai murit, repetă Gumey.

  — Şi pare-se că cea mai bună măsură de precauţie a fost să las să se creadă că-i adevărat, replică Paul.

  Iar Gumey înţelese că aceasta era singura scuză pe care avea să o audă pentru faptul că fusese abandonat să se descurce singur, lăsat să creadă că tânărul său Duce… prietenul său… murise. Se întrebă dacă în bărbatul dinaintea lui mai rămăsese ceva din adolescentul pe care îl cunoscuse şi pe care îl învăţase meşteşugul bărbătesc al armelor.

  Paul făcu un pas către Gumey, simţi că încep să-l usture ochii.

  — Gumey.

  Se pomeniră deodată îmbrăţişaţi, frământând fiecare spatele celuilalt, încercând parcă materialitatea cărnii, soliditatea ei.

  — Puştiule! Măi puştiule! Bolborosi Halleck.

  — Gumey! Gumey, bătrâne! Îl îngână Paul.

  Într-un târziu se despărţiră, se priviră lung. Gumey inspiră adânc.

  — Va să zică ţie-ţi datorează fremenii tacticile din ultima vreme, rosti el. Ar fi trebuit să-mi dau seama. De multe ori mi s-a părut că-şi plănuiau loviturile aşa cum le-aş fi plănuit şi eu. Măcar de-aş fi bănuit… Îşi clătină capul. Măcar de mi-ai fi dat de ştire, băiete. Nimic nu mi-ar fi putut sta în cale. Aş fi venit într-un suflet şi…

  Ceva, în ochii lui Paul, îi puse stavilă vorbei… Căutătura aspră, calculată. Oftă:

  — Da… fireşte… Şi mulţi s-ar fi-ntrebat încotro a pornit val-vârtej Gumey Halleck, iar unii nu s-ar fi mulţumit numai cu întrebarea. S-ar fi apucat să vâneze răspunsul.

  Paul încuviinţă cu o mişcare a capului. Îi privi pe fremenii care aşteptau în jurul lor, observă expresia de interes şi curiozitate de pe chipurile fedaykinilor. Îşi luă ochii de la membrii detaşamentelor morţii, se uită iarăşi la Gumey. Brusc, faptul că-l regăsise pe fostul său maestru de lupte îi trezi un sentiment de înflăcărare. Se gândi că era un semn bun, un semn că apucase pe făgaşul unui viitor luminos.

  Cu Gumey alături…

  Privi către baza stâncilor, dincolo de siluetele fedaykinilor, examinând figurile traficanţilor din ceata lui Halleck.

  — De partea cui sunt oamenii tăi, Gumey? Întrebă.

  — Sunt traficanţi, răspunse Gumey. Sunt de partea câştigului.

  — Aventura noastră nu promite cine ştie ce câştiguri, rosti Paul. Observase mişcarea abia schiţată de degetul mic al mâinii lui Gumey – unul din semnalele vechiului lor cod. Nu toţi traficanţii erau demni de încredere. Îşi duse mâna la buze, ca să-i arate lui Gumey că recepţionase mesajul, îşi ridică ochii spre oamenii de pe stâncile de deasupra. Unul din ei era Stilgar. Şi amintirea problemei lui Stilgar, pe care n-o rezolvase, veni să-i umbrească o parte din bucurie.

  — Stilgar, spuse, el este Gurniey Halleck cel despre care ţi-am vorbit de multe oh. A fost maestrul armurier al tatălui meu şi unul dintre profesorii mei de scrimă… Un prieten vechi. Demn de toată încrederea.

  — Înţeleg, zise Stilgar. Eşti Ducele lui.

  Paul se uită lung la chipul întunecat al fremenului, întrebându-se ce motive îl îndemnaseră să spună ceea ce spusese. Ducele lui. Glasul lui Stilgar avusese o intonaţie ciudată, subtilă… ca şi cum ar fi vrut să exprime cu totul altceva. Constatarea îl contrarie, căci Stilgar era un conducător fremen, un om obişnuit să rostească numai ceea ce gândeşte.

  Ducele meu! Îşi spuse Gumey. Se uită la Paul. Da, de vreme ce Leto nu mai e, lui îi revine titlul.

  Şi războiul fremenilor de pe Arrakis începu deodată să-şi schimbe aspectul pe care îl avusese până atunci în mintea lui Gumey. Ducele meu! Ceva… ceva care murise în el, părea să se trezească la viaţă. Ca prin vis, îl auzi pe Paul ordonând traficanţilor să-şi predea armele până ce aveau să fie interogaţi.

  Se dezmetici abia când îi ajunseră la urechi protestele unora dintre oamenii săi. Îşi scutură capul, se răsuci pe călcâie.

  — Ce-i cu voi?! Răcni. Sunteţi surzi? Ducele de drept al Arrakisului v-a dat un ordin. Executarea!

  Bombănind, traficanţii se supuseră.

  Paul se apropie de Gumey, îi spuse cu voce joasă:

  — Nu m-aş fi aşteptat să cazi tocmai tu într-o capcană ca asta, Gumey.

  — Aşa-mi trebuie, replică Gumey. Şi-aş fi-n stare să pun pariu şi că pata aia de mirodenie e doar un piculeţ mai groasă decât un grăunte de nisip – o momeală ca să ne-ademenească în cursă.

  — Ai câştiga pariul, admise Paul. Urmări câteva clipe acţiunea de dezarmare a traficanţilor, apoi întrebă: Ţi-a mai rămas vreun om de-al tatălui meu?

  — Niciunul. Ne-am împuţinat rău de tot. Mai sunt câţiva printre negustorii liberi. Ceilalţi au dat tot ce-au