— Tu însă ai rămas.

  — Am rămas.

  — Pentru Rabban.

  — Credeam că nu-mi mai rămăsese decât răzbunarea.

  De pe creasta falezei răsună un ţipăt scurt, straniu. Gumey îşi ridică ochii, văzu un fremen care agita o năframă.

  — Se-apropie un făuritor, spuse Paul.

  Urmat de Gumey, se caţără pe un vârf de stâncă, privi spre sud-vest. La jumătatea distanţei dintre stânci şi orizont, văzu taluzul ridicat de un vierme – o urmă lungă de praf străbătea dunele de-a curmezişul, înaintând în linie dreaptă spre locul în care se aflau.

  — Măricel, murmură.

  Cu un scrâşnet metalic, combina se răsuci pe şenile, ca o insectă gigantică, porni huruind înspre stânci.

  — Păcat că n-am putut să cruţăm aripa, spuse Paul.

  Gumey îi aruncă o privire piezişă, apoi se uită la sfărâmăturile fumegânde de pe suprafaţa deşertului – tot ce mai rămăsese din transportorul şi ornitopterele doborâte de rachetele fremenilor. Simţi un junghi dureros la gândul oamenilor care pieriseră acolo – oamenii săi – şi spuse:

  — Tatăl tău ar fi regretat mai degrabă faptul de-a nu fi putut cruţa oamenii.

  Paul îl străfulgera cu privirea, apoi îşi plecă ochii. Brusc, zise:

  — Au fost prietenii tăi, Gumey. Dar pentru noi erau invadatori – străini care n-au voie să vadă anumite lucruri. Încearcă să înţelegi şi tu.

  — Cred că înţeleg destul de bine, spuse Gumey. Şi-abia aştept să văd ce n-ar fi trebuit să văd.

  Paul se uită la el, recunoscu vechiul rânjet de lup – rânjetul care-i încreţea cicatricea de viţă neagră.

  Gumey privi spre deşert, îşi clătină încet capul. Peste tot, fremenii îşi vedeau liniştiţi de treburi. Niciunul dintre ei nu părea îngrijorat de apropierea viermelui.

  Dinspre dunele din spatele falsului zăcământ de condiment răsunară deodată bubuituri înfundate – bătăi cavernoase de tobă, a căror vibraţie părea să se transmită prin sol. Gumey văzu mai mulţi fremeni răspândindu-se pe suprafaţa nisipului, în calea viermelui.

  Creatura îşi făcu apariţia ca un peşte uriaş al nisipurilor, brăzdând suprafaţa, unduindu-şi inelele. Şi de sus, de pe stâncă ce domina deşertul, Gumey asistă înmărmurit la capturarea şi strunirea unui făuritor – saltul cutezător al primului cârligar, întoarcerea viermelui, agilitatea cu care mai mulţi oameni se căţărară iute pe spinarea solzoasă şi curbă a vietăţii.

  — Iată unul din lucrurile pe care nu trebuia să le vezi, spuse Paul.

  — Am auzit şi eu poveşti, zvonuri, murmură Gumey. Dar dacă n-aş fi văzut totul cu ochii mei, n-aş fi crezut niciodată. Clătină din cap. Folosiţi monstrul ăsta, spaima Arrakisului… Îl folosiţi ca animal de încălecat.

  — Îţi aminteşti că tatăl meu vorbea de puterea deşertului, zise Paul. Iat-o! Suprafaţa planetei ne aparţine. Pe noi nu ne poate opri nici o furtună, nici o creatură, nici o ameninţare.

  Noi, gândi Gumey. Adică fremenii. Se consideră semenul lor. Şi, din nou, Gumey privi albastrul întunecat al ochilor lui Paul. Ştia că şi ochii lui erau mascaţi de un văl vag albăstrui… dar traficanţii puteau să-şi procure şi alimente de pe lumile celelalte, iar nuanţa ochilor lor constituia baza unui subtil sistem de castă. Celor a căror înfăţişare devenea prea asemănătoare cu cea a băştinaşilor li se spunea „condimentaţi”. Erau priviţi cu neîncredere.

  — Cu câtva timp în urmă, reluă Paul, n-am fi călărit ziua făuritorul, la latitudinea asta. Dar lui Rabban i-au rămas prea puţine toptere şi nu-şi poate permite să urmărească orice urmă de pe-ntinsul nisipurilor. Îi aruncă o privire scurtă lui Gumey. Apariţia topterelor voastre a fost o surpriză pentru noi.

  Pentru noi… pentru noi…

  Gumey îşi scutură capul, încercând să-şi alunge gândurile.

  — Dar, cu siguranţă, mai puţin şocantă decât surpriza pe care ne-a produs-o nouă apariţia voastră, spuse.

  — Ce-ai auzit prin albii şi doline despre situaţia lui Rabban?

  — Se zice c-ar fi fortificat satele din grabene şi că nu le mai puteţi face nici un rău. Oamenii Bestiei pretind că pot rămâne baricadaţi oricât în interiorul fortificaţiilor, lăsându-vă să vă istoviţi forţele în atacuri inutile.

  — Cu alte cuvinte, sunt imobilizaţi.

  — În vreme ce voi vă puteţi deplasa cum vreţi.

  — Tactica asta am învăţat-o de la tine. Au pierdut iniţiativa. Asta înseamnă c-au pierdut războiul.

  Gumey arboră un zâmbet cu subînţeles.

  — L-am determinat pe inamic să facă exact ce vroiam, spuse Paul. Se uită la Gumey, întrebă: Ei, Gumey, te înrolezi în oastea mea, pentru sfirşitul campaniei?

  — Să mă-nrolez? Gumey îl privi lung. Eu nu te-am părăsit niciodată, Domnia-Ta. Am fost însă abandonat… lăsat să cred că ai murit, lăsat la voia întâmplării. Ce puteam face? M-am descurcat şi eu cum m-a tăiat capul, aşteptând clipa în care să pot căpăta în schimbul vieţii mele preţul meritat – moartea lui Rabban.

  Paul tăcu stânjenit.

  De jos, urcă pieptiş spre ei o femeie. În despărţitura dintre gluga distraiului şi obrăzar, ochii ei îl fixau când pe Paul, când pe omul de lângă el. Femeia ajunse în dreptul lor, se opri lângă Paul. Gumey remarcă atitudinea ei posesivă, felul în care se postase alături de Paul.

  — Chani, zise Paul, el este Gumey Halleck, prietenul despre care m-ai auzit vorbind.

  Ea se uită la Gumey, apoi la Paul.

  — Am auzit.

  — Unde s-au dus oamenii cu făuritorul?

  — L-au îndepărtat puţin ca s-avem timp să salvăm combina.

  — Ei, atunci…

  Paul se opri, adulmecă aerul.

  — Se stârneşte vântul, spuse Chani.

  Din vârful falezei, o voce strigă cu putere:

  — Hei! Vânt din sud!

  Gumey observă agitaţia care-i cuprinse deodată pe fremeni – paşii iuţi, gesturile grăbite. Pe cât de imperturbabili rămăseseră la apropierea viermelui, pe atât se temeau acum să nu-i surprindă vântul. Şenila traversă repede platoul neted de la poalele falezei şi în faţa ei, ca prin farmec, stâncile se