traseră la o parte. Combina dispăru în tunel şi intrarea secretă se închise la loc, atât de iscusit încât ochii lui Gumey nu putură distinge locul de îmbucare a stâncilor.

  — Aveţi multe ascunzători de-astea? Întrebă el.

  — Destule, răspunse Paul. Se întoarse spre Chani. Caută-l pe Korba. Spune-i că Gumey mi-a atras atenţia că nu toţi traficanţii sunt oameni de încredere.

  Ea îl privi iute pe Gumey, apoi dădu din cap către Paul şi începu să coboare, sărind din piatră în piatră cu agilitatea unei gazele.

  — Femeia ta, zise Gumey.

  — Mama primului meu copil, spuse Paul. Atreizii au un nou Leto.

  Gumey făcu ochii mari, dar nu spuse nimic.

  Câteva clipe, Paul urmări atent activitatea din jur. Spre sud, cerul luase o nuanţă roşcată. Rafale scurte şi violente de vânt, încărcate de praf, le biciuiră obrazul.

  — Încheie-ţi distraiul, spuse Paul, potrivindu-şi obrăzarul şi gluga.

  Gumey îi dădu ascultare.

  Cu vocea voalată de filtru, Paul îl întrebă:

  — Ce-i cu oamenii în care n-ai încredere, Gumey?

  — Sunt câţiva care ni s-au adăugat de curând. Străini…

  Gumey şovăi, surprins el însuşi de cuvântul pe care-l rostise atât de uşor: Străini…

  — Ce-i cu ei? Îl zori Paul.

  — Nu-s ca ceilalţi vânători de câştiguri cu care-am avut de-a face până acum. Sunt mai duri, mai agresivi.

  — Spioni de-ai Harkonnenilor? Întrebă Paul.

  — Nu cred că-s Harkonneni, Domnia-Ta. Bănuiala mea e că sunt în slujba Imperiului. Au un iz de Salusa Secundus.

  Paul îl fulgeră cu privirea.

  — Sardaukari?

  Gumey ridică din umeri.

  — Poate. În orice caz, ştiu să se-ascundă.

  Paul dădu din cap. Gumey nu întârziase să redevină vechiul soldat Atreides… dar în atitudinea lui apăruseră reţineri inexistente pe vremuri… schimbări. Şi pe el îl transformase Arrakisul.

  Din vale, începură să urce spre ei doi fremeni cu capetele acoperite de slugi. Unul dintre ei purta pe umăr un pachet voluminos.

  — Oamenii mei unde-s acum? Întrebă Gumey.

  — Jos, la loc sigur, răspunse Paul. Sub noi e o peşteră – Peştera Păsărilor. Vom hotărî ce facem cu ei, după ce va trece furtuna.

  De sus se auzi o chemare:

  — Muad'Dib!

  Paul îşi întoarse capul, răspunse cu un gest scurt uneia dintre santinelele de pe creastă, care le făcea semn să coboare la peşteră. Gumey îl privi lung, cu chipul schimbat.

  — Tu eşti Muad'Dib? Întrebă el. Tu eşti Himera Nisipurilor?

  — E numele meu fremen, răspunse Paul.

  Gumey îşi feri privirea, simţind deodată apăsarea unui presentiment. Jumătate din oamenii săi zăceau morţi printre dune. Jumătate erau prizonieri. Nu-i păsa de cei noi, de suspecţi, dar printre ceilalţi se aflau oameni de treabă, prieteni, tovarăşi faţă de care se simţea răspunzător. „Vom hotărî ce facem cu ei după ce va trece furtuna”. Aşa spusese Paul… Aşa spusese Muad'Dib. Şi Gumey îşi amintea ce auzise povestindu-se despre Muad'Dib, despre Lisan al-Gaib: că-şi făcuse funduri de tobă din pielea unui ofiţer Harkonnen, că era însoţit peste tot de detaşamentele morţii – fedaykinii – care se aruncau în luptă cu cântecul morţii pe buze.

  El.

  Cei doi fremeni escaladară cu agilitate ultimul prag de piatră, se opriră în faţa lui Paul.

  — Am pus totul la adăpost, Muad'Dib, spuse unul din ei.

  — Bine.

  Gumey remarcă tonul ciudat din vocea fremenului – jumătate ordin, jumătate invitaţie. Îl recunoscu. Era cel cu care vorbise Paul mai înainte, Stilgar – alt personaj notoriu al noilor legende puse pe seama fremenilor.

  Paul se uită la pachetul de pe umărul celuilalt, întrebă:

  — Korba, ce-ai acolo?

  Stilgar se grăbi să răspundă:

  — Un baliset cu iniţialele prietenului tău. L-am găsit în şenilă. Te-am auzit deseori lăudând talentul de muzicant al lui Gumey Halleck.

  Gumey îl privi cu atenţie pe fremen, examinându-i barba neagră ce răsărea peste marginea obrăzarului, privirea de şoim, nasul cizelat.

  — Ai un tovarăş care ştie să gândească, Domnia-Ta, spuse. Apoi către fremen: Îţi mulţumesc, Stilgar.

  Stilgar îi făcu semn însoţitorului său să-i dea lui Gumey pachetul, răspunse:

  — Mulţumeşte-i Domniei-Sale, Ducelui tău. Datorită lui te afli în mijlocul nostru.

  Gumey luă instrumentul cu o mişcare înceată. Duritatea pe care o remarcase în cuvintele lui Stilgar îl intriga. Fremenul afişa un aer provocator şi Gumey se întrebă dacă nu cumva omul era gelos: apăruse din senin un oarecare Gumey Halleck care îl cunoscuse pe Paul înainte de Arrakis şi care se bucura de-o camaraderie inaccesibilă pentru Stilgar.

  — Aş vrea să fiţi prieteni, spuse brusc Paul.

  — Numele lui Stilgar, fremenul, e vestit, zise Gumey. Un omorâtor de Harkonneni nu mi-ar putea fi decât prieten.

  — Vrei să dai mâna cu prietenul meu, Gumey Halleck, Stilgar? Întrebă Paul.

  Încet, Stilgar îşi întinse mâna, strânse palma bătătorită de minerul săbiei.

  — Puţini sunt cei care n-au auzit numele lui Gumey Halleck, rosti el şi îşi retrase mâna. Apoi se întoarse către Paul: Ne prinde furtuna afară.

  — Să mergem.

  Stilgar o luă înainte, îi călăuzi printre stânci. Coborâră pe o potecă îngustă şi întortocheată, traversând o crevasă cufundată în umbră şi ajunseră la gura joasă a unei grote. De cum pătrunseră înăuntru, câţiva oameni, se grăbiră să astupe intrarea cu o prelată de izolare. Lumina licurigloburilor dezvălui o peşteră spaţioasă, cu tavanul boltit şi cu un prag înalt, într-o parte. La capătul pragului se deschidea o galerie.

  Paul, urmat de Gumey, sări pe prag, îl parcurse repede, intră în galerie. Ceilalţi se îndreptară către un alt pasaj, din peretele opus intrării în peşteră. Paul trecu printr-o anticameră, se opri într-o încăpere ai cărei pereţi erau acoperiţi cu draperii de culoarea vinului negru.

  — Aici vom avea linişte câtva timp, spuse. Ceilalţi o să-mi respecte…

  Din grota principală răsună brusc un gong de alarmă. Apoi se